Până să încep, m-au chemat să stau vreo două săptămâni în ţara lor, în departamentul de HR de la sediul central, unde au aveau şi una dintre fabrici. Am participat la cât de multe interviuri am putut, la toate nivelurile. Toate mi-au rămas în minte, dar câteva scene mai cu tâlc, în mod deosebit.

La ei, fiecare departament avea propriile proceduri de recrutare. Cei din producţie recrutau cam cincizeci de tineri ingineri pe an, şi luau absolvenţi doar de la patru universităţi tehnice din Germania, primele din clasament. Nu luau în calcul şi nu păstrau niciun CV de la absolvenţii celorlalte universităţi, acelea ajungeau direct la coş. La fel şi cele de la candidaţi absolvenţi ai universităţilor din străinătate, adică din afară Germaniei, fie ei germani sau negermani.

De zeci de ani făceau astfel, găseau întotdeauna ce căutau şi nu aveau motive să schimbe ceva doar de dragul explorării. Aveau, însă, un serviciu distinct în departamentul de recrutare, la nivel central, care se ocupa de recrutarea talentelor excepţionale la nivelurile de începători şi middle, cu sisteme şi proceduri foarte diferite de ale celorlalţi. Aşa că aveai, totuşi, o şansă să ajungi la ei dacă veneai din străinătate sau de la altă universitate decât cele patru, însă trebuia să demonstrezi tu mai întâi că eşti cu totul deosebit ca să ajungi la ei la interviu, şi nu invers, să aibă recrutorul revelaţia geniului tău abia când te vede. Recrutorii lor ştiau dinainte când urmau să întâlnească un geniu…

Interesant a fost şi că se intervievau foarte puţini candidaţi, dacă e să măsurăm cu volumele din România, de pildă. Selecţia pe CV-uri era foarte riguroasă, orice detaliu era luat în calcul, şi câteva virgule puse greşit te puteau scoate repede din teancul « corect ». Aşa că, dacă erai invitat la interviu, aveai deja şanse mai mari de 50% să fii angajat.

La fel de interesantă a fost şi chestiunea salariului. Am fost foarte surprins când, la sfârşitul primului interviu la care am asistat, recrutorul se ridică, îi mulţumeşte candidatului, îi spune că va fi angajat şi îi strânge mâna. Candidatul emoţionat mulţumeşte şi el, i se spune ce trebuie să facă pentru hârtii şi apoi pleacă. Dar nu v-am auzit deloc vorbind despre salariu – întreb eu cu mare mirare. Păi ce să vorbim? Se ştie deja! Pentru fiecare universitate se ştie exact cu ce salariu sunt angajaţi absolvenţii lor, până la ultima marca. Pentru primii cei mai buni 10% din serie, pentru următorii 10-40% şi pentru ceilalţi. Poate doar cu şefii de promoţie să discuţi separat salariul, însă nici cu aceia întotdeauna.

Asta a fost o paranteză lungă ca să le reamintesc unora cum se fac recrutările în realitate, nu cum îşi imaginează ei când citesc articole inspiraţionale. Am pus zilele trecute o mică notă pe Internet, spunându-le cititorilor să fie atenţi că universitatea la care mergi contează cel mai mult, şi nu facultatea. Universitatea te trage în sus sau îţi atârnă de coadă. În lumea bună, cel puţin, eşti absolvent al universităţii cutare sau cutare, cu mult înainte de a observa cineva că ai făcut o facultate de economie, de drept, de ştiinţe sociale sau de biologie. Toate marile clasamente se fac pe universităţi, desigur, aţi văzut vreunul făcut doar pe facultăţi?

Dar, aşa cum mă aşteptam, mica mea remarcă a declanşat un val de indignare şi de comentarii, în care nu cred că a fost o singură frază care să nu fi avut de cel puţin de două ori cuvântul „discriminare“…

Nu vă amăgiţi singuri, duşi de valul discursului egalitarist, din care fiecare înţelege doar ce-i convine lui. Angajatorii şi recrutorii cu experienţă ştiu foarte bine cum sunt studenţii de la diverse universităţi şi au profiluri destul de bine conturate ale absolvenţilor, inclusiv pe niveluri: primii 10%, următorii 10-30% etc. Excepţiile sunt rare. Într-atât de rare, încât marile corporaţii fac oferte de angajare unor studenţi cu mult timp înainte de absolvire, uneori chiar fără să-i fi întâlnit vreodată faţă în faţă.

Sigur, în România profilurile absolvenţilor sunt mult mai puţin clare decât în lumea occidentală cu care ne place să ne comparăm, însă şi aici funcţionează destul de bine şi confirmările sunt fără echivoc. Aşa că gândiţi-vă de două ori când vă înscrieţi la facultate, să nu puneţi pe GPS, din greşeală, adresa altei universităţi…