Învăţământul autohton, ce-i de făcut?

„Industria“ doctoratelor din România a ajuns să încurajeze, pe scară mare, impostura.

Am avut, după 1989, vreo douăzeci de miniştri ai educaţiei şi tot soiul de proiecte legislative „reformatoare“. „Foarte dinamic peisaj!“ – îţi vine să spui. Ar trebui să ne confruntăm cu un „sistem“ suplu, modern, cu proceduri şi standarde „la zi“. Realitatea e, însă, ca să zicem aşa, „mai complexă“.

„Terenul“ ne oferă un spectacol destul de trist, cu probleme de integritate, de transparenţă, de proastă guvernare, de competenţă precară, sub-finanţare, confuzie legislativă, corupţie etc. E drept, unii dintre miniştrii post-revoluţionari au stat în funcţie prea puţin timp ca să poată duce la bun sfîrşit un proiect consistent (în cazul în care îl aveau…). Dar alţii  – inconturnabila Andronescu, de pildă (care a avut trei mandate) – ar fi putut face mai mult sau, măcar, ar fi putut face mai puţine nefăcute. Au fost şi cazuri stingheritoare, cu propuneri de ministeriat adresate unor suspecţi de plagiat (Corina Dumitrescu şi Ioan Mang), cu personaje încă nealcătuite cultural (bietul Liviu Pop), sau cu un ministru al cercetării ştiinţifice (Mihnea Costoiu) fără doctorat, fără publicaţii, aşadar fără nicio expertiză reală în domeniul pe care era chemat să-l administreze.

Miniştrii cu adevărat onorabili se pot număra pe degetele de la o mînă (Mihai Şora, Gheorghe Ştefan, Mircea Miclea, Andrei Marga şi încă vreo doi-trei). Bun! Toată lumea ştie că lucrurile merg prost. După bombăneala de rigoare se pune, totuşi, întrebarea „ce e de făcut?“. Dincolo de felurite discursuri electorale, nimeni nu pare preocupat în mod autentic de căutarea unor soluţii. Cu atît mai binevenită, mai curajoasă, mai responsabilă mi se pare iniţiativa Societăţii Academice Române şi a Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România, care, împreună cu Federaţia Studenţilor din Elveţia, au pus temeiul unei Coaliţii pentru Universităţi Curate. Proiectul, co-finanţat  printr-un grant eleveţian, a fost lansat pe 27 mai la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Bucureşti. Într-o primă formulare, tema dezbaterii a fost  „Schimbarea mediului universitar prin implicarea studenţilor şi schimbul de bune practici“. Deşi totul a început cu mesaje încurajatoare din partea Preşedinţiei şi a Ministerului Educaţiei, deşi tema este fierbinte, presa nu a acordat evenimentului prea mare atenţie. La noi, lucrurile importante nu fac rating.

Primul obiectiv al organizatorilor (asistaţi cu energie şi competenţă de doamna Alina Mungiu-Pippidi) pare să fie stabilirea unui diagnostic exact. Nu există terapeutică fără analiza bolii, a simptomelor ei, a riscurilor de cronicizare sau de explozie acută. S-a trecut, deci, la monitorizarea aplicată, pe mai multe paliere, a 55 de universităţi româneşti: paginile lor de web, procesele verbale ale şedinţelor de conducere, procedurile de evaluare şi promovare etc.  Rezultatele sunt departe de a fi încurajatoare. În ce mă priveşte, am avut de făcut, în intervenţia mea, următoarele observaţii:

1. „Industria“ doctoratelor din România a ajuns să încurajeze, pe scară mare, impostura. Se obţin titluri academice pe căi „neconvenţionale“, performanţa academică fiind, astfel, relativizată printr-un exces de „îngăduinţă“ conjuncturală interesată. Din păcate, „cazul Ponta“ nu propune un model stimulator. Aş îndrăzni să spun că, în contextul falsurilor generalizate tolerate de mediul nostru academic, infracţiunea primului ministru devine nesemnificativă (deşi, practicat la nivel de şef al guvernului, plagiatul dă un semnal penibil). Mai grav mi se pare altceva: dl. Ponta îşi explică „mica“ eroare spunînd că pe vremea cînd şi-a luat el titlul nu exista principiul menţionării surselor. Asta dovedeşte o gravă necunoaştere a regulilor minimale în materie de cercetare ştiinţifică. Iar faptul că un ministru al învăţămîntului – în speţă dna Ecaterina Andronescu – a fost gata să acopere, partinic, această aberaţie, nu face decît să înrăutăţească lucrurile.

Problema a luat naştere prin „colaborarea“ perdantă dintre o guvernare inaptă, o sumedenie de profesori slab pregătiţi şi nereactivi şi o masă de studenţi selecţionaţi şi promovaţi arbitrar. 

2. Fiecare componentă a sistemului tinde să dea vina pe celelalte, îngreunînd, astfel, conlucrarea lucidă în vederea ieşirii din criză. Profesorii şi studenţii veştejesc guvernul, guvernul se supără pe studenţi şi profesori, profesorii pe studenţi, studenţii pe profesori etc. În realitate, nici unii, nici alţii nu trebuie demonizaţi simplificator sau idolatrizaţi fără discernămînt. Problema a luat naştere prin „colaborarea“ perdantă dintre o guvernare inaptă, o sumedenie de profesori slab pregătiţi şi nereactivi şi o masă de studenţi selecţionaţi şi promovaţi arbitrar. A intra în facultate fără examen de admitere şi a trece prin anii de studiu profitînd de nivelul scăzut al exigenţelor universitare nu sunt condiţii favorabile ale unei intervenţii salutare pentru ameliorarea situaţiei. Da, e nevoie de „implicarea studenţilor“, dar contează enorm calitatea lor profesională, competitivitatea şi credibilitatea lor.

3. Un program solid de reformă a învăţămîntului ar trebui să includă şi învăţămîntul secundar. Cauza multor rele se află în modul cum sunt concepute programele didactice din liceu, manualele, distribuţia pe ore a diferitelor discipline. La care se adaugă nivelul de pregătire a cadrelor didactice, aflat în cădere liberă. De foarte multe ori, elevii, viitori studenţi, ies din şcoală cu grave lacune de cultură, proşti vorbitori de limba română, incapabili de disciplină intelectuală, amorfi.

Evident, sunt multe de spus şi încă şi mai multe de făcut. Deocamdată, iniţiativa Coaliţiei pentru Universităţi Curate este prima încercare articulată de a sistematiza indiciile „din teritoriu“ şi de a anticipa eventuale soluţii de însănătoşire. Să sperăm că toţi cei interesaţi o vor lua în serios.