Video De ce nu mai știm să iubim: rana ascunsă care ne schimbă toate relațiile

Mulți oameni cred că și-au „învățat lecția" după o dezamăgire în dragoste. În realitate, spun specialiștii, nu fac decât să ridice bariere care le afectează toată viața - de la relații până la carieră. Problema nu este lipsa iubirii, ci blocajele pe care le construim fără să ne dăm seama.

Sursă foto: Shutterstock

Autor american de succes, cercetător și conferențiar internațional, cunoscut ca pionier în crearea unei punți între știința modernă și spiritualitate, Gregg Braden susține că felul în care înțelegem, în mod obișnuit, iubirea este greșit și că asta se vede în modul în care oamenii ajung să se raporteze unii la alții.

Își bazează explicația pe texte vechi de peste 2.000 de ani, descoperite în Egipt după al Doilea Război Mondial și care nu au fost incluse în Biblia modernă. Pornind de aici, spune că oamenii nu își pierd brusc capacitatea de a iubi, ci renunță la ea treptat, fără să-și dea seama, pe măsură ce trec prin experiențe care îi fac mai rezervați.

Iubirea nu înseamnă același lucru pentru toată lumea

Gregg Braden spune că doi oameni pot simți același lucru și totuși pot să ajungă la decizii complet diferite. „Gândește-te la asta. Doi oameni iubesc animalele și își doresc același lucru: să oprească suferința. Dar iubirea îi duce în direcții diferite.”

El dă exemplul unui cerb lovit de o mașină, în fața a doi oameni aflați pe un drum, noaptea. Unul dintre ei încearcă să-l salveze, să-l îngrijească și speră că își va reveni. Celălalt consideră că animalul suferă prea mult și că ar trebui să-i fie curmată durerea.

Amândoi spun că fac ceea ce fac din iubire, însă ajung la soluții opuse. Diferența nu ține de cât de mult simt, ci de felul în care fiecare înțelege ce înseamnă să ajuți. De aici vine și ideea pe care o susține Braden: iubirea nu duce automat la aceleași alegeri. Este filtrată de experiențele personale și de modul în care fiecare a învățat să privească suferința și responsabilitatea.

Rana din prima iubire și zidul care rămâne

Gregg Braden leagă acest tip de diferență de reacție de experiențele personale, în special de primele relații care lasă urme puternice. „Niciodată nu-mi voi mai permite să iubesc atât de profund. Asta înseamnă, de fapt, că nu-mi voi mai permite să mă deschid complet în fața cuiva, cu riscul de a pierde din nou”, spune el.

Conform spuselor sale, după o experiență dureroasă, mulți oameni își schimbă modul în care intră într-o relație. Nu mai au aceeași deschidere, nu mai au aceeași încredere și își pun limite pe care, de cele mai multe ori, nici nu le conștientizează.

Mai exact, Braden vorbește despre un mecanism de protecție care apare aproape automat după o dezamăgire puternică. Problema, spune el, este că această protecție nu dispare odată cu timpul, ci rămâne acolo și începe să ne influențeze toate relațiile care urmează.

În loc să protejeze, ajunge să blocheze exact lucrul pe care oamenii îl caută: apropierea reală. Iar relațiile devin, treptat, mai prudente și mai puțin autentice.

De ce nu dispare iubirea

Pentru a reformula problema, Braden apelează la poetul persan Rumi, iar citatul pe care îl aduce în discuție inversează logica obișnuită cu care oamenii se raportează la iubire: „Rumi spunea că nu trebuie să cauți iubirea, ci să vezi ce ai construit în tine împotriva ei."

Această idee, spune Braden, schimbă complet direcția efortului. Nu trebuie construit nimic din exterior. Iubirea există deja, ca o capacitate înnăscută. Ceea ce trebuie făcut este să fie identificate și eliminate obstacolele acumulate în interior, blocajele formate din dezamăgiri, respingeri și relații care nu au funcționat și care rămân active mult după ce situațiile respective au trecut. La început funcționează ca protecție, dar în timp ajung să determine felul în care oamenii se implică sau refuză să se implice în relații noi.

Gregg Braden își bazează o parte din argument pe documente descoperite în Egipt, la Nag Hammadi, în anii ’40. Este vorba despre o colecție de texte gnostice și creștine care nu au fost incluse în Biblia modernă, după reorganizările din secolul al IV-lea, din perioada împăratului Constantin cel Mare.

Din aceste scrieri, Braden citează un pasaj atribuit lui Iisus: „Dacă scoți la iveală ceea ce este înăuntrul tău, ceea ce scoți la iveală te va salva. Dacă nu scoți la iveală ceea ce este înăuntrul tău, ceea ce nu scoți la iveală te va distruge”.

El vorbește despre emoțiile neexprimate și susține că ceea ce nu este procesat rămâne activ în corp și poate avea consecințe în timp. În același context apare și parabola femeii cu ulciorul: „Împărăția Tatălui este asemenea unei femei care purta un ulcior plin cu făină. În timp ce mergea pe drum, încă departe de casă, toarta ulciorului s-a rupt, iar făina s-a vărsat în urma ei. Femeia nu și-a dat seama. Abia când a ajuns acasă a observat că ulciorul era gol.”

Braden descompune parabola în straturi. Ulciorul plin cu făină reprezintă capacitatea completă de a iubi cu care omul pornește în viață. Drumul lung până acasă este viața în sine. Toarta ruptă și făina care se varsă, fără ca femeia să observe, reprezintă momentele în care omul cedează bucăți din sine pentru a menține pacea, pentru a se adapta, pentru a evita conflictul. Iar femeia care nu observă că ulciorul s-a golit reprezintă lipsa de conștiință a acestui proces, faptul că pierderea are loc, de cele mai multe ori, fără niciun semnal de alarmă.

Când înveți de mic că trebuie să cedezi

Gregg Braden spune că felul în care oamenii ajung să își limiteze capacitatea de a iubi are legătură directă cu mediul în care cresc.

El dă exemplul familiilor în care există tensiuni constante, abuz sau dezechilibru de putere, situații în care copiii învață rapid că liniștea se obține prin compromis. Nu își mai susțin punctul de vedere, evită conflictul și ajung să creadă că, pentru a păstra pacea, trebuie să renunțe la propriile nevoi.

„Pentru a avea liniște, ajungem să lăsăm de la noi. Spunem că nu contează ce credem sau ce vrem, pentru că altcineva decide”, explică el.

Acest tip de comportament nu apare doar în situații extreme, ci se formează și în contexte aparent banale, în care opinia unui copil este ignorată constant - de exemplu, într-o familie în care deciziile sunt luate mereu de ceilalți, iar preferințele lui nu sunt luate în calcul. Aici, mesajul care se repetă, indiferent de context, este același: ce vrei sau ce simți nu contează suficient.

În timp, această idee nu dispare. Rămâne în fundal și începe să influențeze relațiile de mai târziu, în care omul evită să se exprime, cedează mai ușor și ajunge să simtă că nu poate intra complet într-o relație, chiar dacă își dorește asta.

Iubirea nu se calculează

Gregg Braden spune că una dintre marile confuzii pe care le fac oamenii este felul în care încearcă să își gestioneze emoțiile doar prin gândire.

În opinia lui, mintea funcționează pe bază de opoziții - bine sau rău, corect sau greșit, valoros sau fără valoare - iar acest tip de logică nu ajută atunci când vine vorba despre relații. Cu cât oamenii încearcă să „rezolve” iubirea în acești termeni, cu atât rămân blocați în aceleași tipuri de comportament.

„Inima nu funcționează în termeni de alb sau negru. Nu există o inimă care judecă și una care aprobă”, spune el. Acesta susține că emoțiile nu pot fi reduse la reguli sau decizii raționale și că, atunci când oamenii încearcă să controleze totul prin logică, ajung să facă aceleași greșeli fără să înțeleagă de ce.

Ideea lui centrală este că oamenii nu sunt spectatori ai propriilor relații, ci participă activ la forma pe care acestea o iau, inclusiv prin modul în care reacționează, interpretează și se feresc să se expună.

„Trăim într-un univers în care felul în care privim lucrurile contează”, adaugă el, făcând referire la idei din fizică potrivit cărora observația poate influența rezultatul.

Așadar, oamenii nu doar trec prin relații, ci contribuie la forma pe care acestea o iau, chiar și atunci când nu își dau seama. Ceea ce s-a pierdut, susține Braden, nu a dispărut cu adevărat. Capacitatea de a iubi nu poate fi distrusă, doar ascunsă. Oamenii o ascund pentru că au învățat că nu este sigur să fie vulnerabili, și uneori o ascund atât de bine încât ajung să creadă că nu mai există. „Vestea bună este că ceea ce credem că s-a pierdut nu este niciodată cu adevărat pierdut. Nu a dispărut niciodată, pentru că iubirea noastră nu poate fi distrusă."

Munca ce a rămas de făcut constă, potrivit spuselor sale, tocmai în a găsi locul în care această capacitate de a iubi s-a ascuns și de a recrea condițiile în care ea să poată reapărea, nu prin a construi ceva nou, ci prin a elimina ceea ce o blochează.