Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, tragediile lui Shakespeare nu au fost niciodată tratate ca piese istorice (cel puţin de regizorii moderni), nici (doar) ca universalii ale comportamentului uman, ci în primul rând ca texte de o profundă actualitate, pentru că, nu-i aşa, „Shakespeare, contemporanul nostru“ (J. Kott).

De data aceasta, Andrei Şerban (ultimul opus shakespearian montat de regizor fusese, dacă nu mă înşel, „Regele Lear“, tot la Bulandra – desigur, exceptând „Mult zgomot pentru nimic“, montat la Teatrul de Comedie, un excelent spectacol în cheie comică, de altfel) alege „Richard al III-lea“, text dificil (dacă nu ştii să-i găseşti cheia, pare doar o succesiune de lupte şi de masacre neroniene, cu cele două replici-clişeu drept coperte: „iarna vrajbei noastre“ şi „un cal!...“) şi puţin reprezentat pe scenele româneşti (cred c-am mai văzut doar, în turneu la Bucureşti, un spectacol al Teatrului Maghiar din Cluj, cu excelentul Bogdán Zsolt în rolul titular, sub îndrumarea lui Tompa Gábor).

York vs. Lancaster

Aceasta cu toate că celebrul Al Pacino o considera „cea mai jucată piesă shakespeariană“, regizând şi interpretând, în anii ’90, un superb work-in-progress cinematografic: „Looking for Richard“. Textul este dificil şi pentru că are drept personaj central un estropiat (de fapt, după cum vom vedea, acesta este însuşi motorul acţiunii), ceea ce, în condiţiile actuale ale „corectitudinii politice“, ar putea provoca reacţii de respingere (vezi cât de greu a fost reintrodus în canon „Neguţătorul din Veneţia“, în urma acuzaţiilor, reale, de conţinut antisemit).

„Iarna vrajbei noastre“ is out: Rodica Lazăr şi George Ivaşcu, proaspăt încoronaţi

Ne aflăm în Anglia secolului al XV-lea, în plin „War of Roses“, „război al celor două roze“, între casele York şi Lancaster (care aveau drept simbol heraldic câte un trandafir, unul roşu, iar celălalt alb). Este o perioadă de Ev Mediu târziu deosebit de sângeroasă pentru Occident (la noi, păstrând proporţiile, un conflict fratricid similar, şi la fel de nociv, este cel dintre Dăneşti şi Drăculeşti, ramuri ale Basarabilor), mai ales pentru cele două state-fanion incipiente, Anglia şi Franţa, combatante în nesfârşitul Război de 100 de ani.

„Neiubitul“

Datele problemei ne sunt trasate încă de la bun început, prin monologul iniţial al lui Richard, duce de Gloucester (lamento pe care-l va mai relua de câteva ori pe parcursul piesei). S-a născut prematur, cu picioarele înainte şi cu toţi dinţii în gură, este hâd (ghebos şi şchiop, precum diavolul, aş spune eu – oricum, vorbim de o imagerie demonică medievală) şi nedorit, neiubit, „şi nici măcar nu îşi pune problema că ar putea fi iubit vreodată“. Prin urmare, este crud şi sângeros, se declară lipsit de milă şi de sentimente, capabil de orice pentru a accede la putere. Fraza-cheie este, după mine, „îmi sunt suficient mie însuşi“, ceea ce sugerează definiţia origenistă a diavolului.

Chiar dacă Richard de York a fost un personaj istoric real, notorietatea sa se datorează exclusiv adaptării shakespeariene. În istorie, însă, estropiatul ros de ambiţie şi care calcă pe cadavre pentru a ajunge în vârful piramidei puterii este o categorie destul de des întâlnită. Diformitatea fizică – şi felul, „incorect politic“, în care e privită de ceilalţi („stârpitură“, „aşchimodie“ sunt termeni ofensatori tip, conserve lingvistice vechi de veacuri) – creează pentru purtător nu numai ambiţie, ci şi cruzime şi brutalitate, cinism şi un zid impenetrabil la orice emoţie, urmare a incomunicării cu ceilalţi („diavolul“ reprezentat „şchiop“, despre care vorbeam – ultima ipostază din această galerie fiind Keyser Söze).

„Galeria cu viţă sălbatică“

Aceasta, bineînţeles, dacă se află în clasa socială potrivită luptei pentru accederea la putere (deşi existau şi există şi transferuri între clase, după cum istoria dovedeşte deseori). Exemplele din istorie sunt numeroase. Mulţi generali şi chiar dictatori au făcut parte din această categorie. Chiar şi figuri cu aparenţă eroică, precum Napoleon sau Ştefan cel Mare („cel repede vărsătoriu de sânge“, după cum spune cronica), erau scunzi de statură, dar cu o ambiţie de fier, să nu spun demonică (demonul, fiind agentul brownian al mişcării, al entropiei, este întotdeauna hiperenergetic).

Despre galeria de estropiaţi a liderilor nazişti (cu excepţia notabilă a lui Heydrich) nici nu mai are rost să pomenesc. În general, liderii fascişti, cu câteva excepţii, excelează printr-o aparenţă dezgustătoare (sunt departe de idealul arian de „supraom“, pe care-l proclamă, sau de profilul de imperator roman, pe care-l maimuţărea atât de caraghios Mussolini), compensând însă prin cruzimea şi brutalitatea de care vorbeam, prin tapetarea drumului (nu spre iad, ci spre putere) cu cadavre la propriu. Comuniştii bolşevistoizi şi-au făcut din distrugerea idealului de frumuseţe aristocratic (estet şi „patriarhal“) şi din înlocuirea lui cu o uniformitate proletară lipsită de valenţe estetice o profesiune de credinţă.

Un Gollum avant la lettre

Aşadar, suspiciunile de „incorectitudine politică“ în cazul lui Şerban pot fi respinse, pentru că demersul său e validat istoric, se încadrează într-un „sens al istoriei“ care-ncepe din nou să iasă la iveală. Şi, mai ales, după cum vom vedea, este profund antifascist, indiferent ce coloratură ar avea fascismul – ceea ce este suficient. Revenind, Richard al III-lea / „Richard III“ / „Richard 3“ (ceea ce sugerează exact această continuitate istorică, această permanenţă a unui model nefericit, a unui pattern demonic) în interpretarea lui Marius Manole accentuează, mai ales în prima parte a spectacolului, această latură a personajului, de bufon greţos, de burete îmbibat de făţărnicie, prefăcătorie şi onctuozitate. Richard (acest Richard) este un fel de Gollum avant la lettre.

„My king...“ Marius Manole şi George Ivaşcu („regele moare“)

Partea a doua, însă, ni-l arată ca pe un tiran în exerciţiul funcţiunii, ne dezvăluie latura sa neroniană, ridică o pânză de pe ochi (dacă a existat vreodată) celorlalte personaje, unele din ele prea credule, şi nouă deopotrivă, şi aici trebuie să ne oprim. În esenţă, Richard nu este altceva decât un lider fascist, pentru că fascismul, ca orice teorie şi metodă politică, nu ţine de o anumită epocă istorică, este o permanenţă a culturii şi a practicii istorice. Demersuri similare au mai fost făcute – regizorul Richard Loncraine a plasat piesa, în filmul său „Richard III“ (1995), în anii ’30, cei ai ascensiunii fascismului, şi într-o Anglie fictivă –, dar cel al lui Şerban este cu atât mai necesar, pentru că în aceşti ani 2010 „demonii“ reîncep din nou să iasă la iveală, iar demersul autorului este îndreptat împotriva fascismului de orice coloratură, fie ea conservatoare/alt right, sau populistă, ca la noi, sau extrem „progresistă“.

„Kill’em all“

Mărcile fascismului sunt numeroase în text, iar Şerban are inteligenţa să le speculeze eficient. Cele mai evidente sunt „scenele discursurilor“ (element de bază al ideologiei şi propagandei totalitare), lătrate la microfon în stilul caracteristic (sugestii similare se aflau şi în recentul „Coriolanus“ al lui Alexandru Darie, tot după Shakespeare şi tot la Teatrul Bulandra). Este redată însă minuţios şi convingător şi componenta de masă a mişcării (pentru că nu poate exista fascism fără mase, este o ideologie a maselor, o „revoltă“ a lor, ca şi bolşevismul), felul în care liderul manipulează mulţimea/mulţimile, pentru a avea suportul acestora („suport de masă“) şi a accede la putere pe baza credulităţii, dorinţei de „mai bine“ şi a caracterului resentimentar al acestora – mai întâi pe nişte simpli ucigaşi (masacrul prinţilor din Turn), apoi mulţimi întregi şi de toate categoriile, îndreptate frumos spre „viitorul luminos“ de manipulatori fideli ca Buckingham (Cătălin Babliuc) sau primarul Londrei (George Ivaşcu, în triplu rol de fapt, foarte bun şi ca regele Edward – o revenire la teatru după deplorabila derivă din ultimii ani).

Un adevărat „spirit al adâncurilor“ demonice şi teratologice este Marius Manole în acest rol

Ceea ce practică Richard de fapt, pentru a ajunge la vârful puterii şi a-şi elimina pe rând toţi adversarii (sau doar potenţiali pretendenţi), nu este altceva decât o lungă serie de „nopţi ale cuţitelor lungi“. Sunt îndepărtaţi astfel toţi posibilii candidaţi la putere, şi aici nu vorbim de nişte crime sangvinare şi executate, de multe ori, în urma unor toane, precum la Nero, Caligula sau alţi împăraţi romani, ci de un plan metodic de natură politică şi executat cu metode politice, fie ele şi destul de reprobabile. Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, este parafrazată celebra replică brechtiană prin „Ascensiunea lui Richard de Gloucester trebuie oprită“. Apogeul este atins într-o scenă de mase, când se parafrazează discursul lui Dragnea de la un miting PSD şi deja celebra frază „Vreţi să fiu preşedintele vostru?“ („conducătorul“, la Şerban). Ceea ce indică clar sensul demersului autorului şi cine este acest Arturo Ui, fie el şi de faţadă (pentru că păpuşarii sunt alţii), care trebuie oprit. La sugestia lui Şerban, Manole execută chiar şi un „pas de gâscă“ grotesc şi caraghios, din moment ce are un singur picior sănătos.

„Not in my name“

Dacă extragerea sugestiilor fasciste din textul lui Shakespeare este reuşită, particularizarea acestora la situaţia României actuale este discutabilă. Un intermezzo postmodern în care apare (chiar) un grotesc Marele Will (Cornel Scripcaru, iarăşi în triplu rol - foto, dintre care travestiul în regina Margaret este savuros), pentru a ne trage de urechi că nu ne împotrivim „Răului“, mi s-a părut deplasat şi nefericit. Asta măcar pentru că reacţia civică din ultimii doi ani la încercarea lui Dragnea şi a PSD-ului de reinstaurare a dictaturii (e-adevărat, tentativă încă nefinalizată, aflată de-abia la început) a fost masivă şi eficientă, şi mi se pare, păstrând proporţiile, comparabilă în importanţă cu rezistenţa armată la instaurarea, de-acum 70 de ani, a comunismului propriu-zis.

I se putea răspunde Marelui Will, care insista cu „ce faceţi“, că mergem la vot şi nu mai votăm cu partidele tradiţionale, din „sistem“, dar spectatorii nu sunt obişnuiţi la noi, sau sunt prea decenţi, să strige în sală. În schimb, momentul cu „Vreţi să fiu conducătorul vostru?“ are forţă, în primul rând datorită interpretării lui Marius Manole, care este, pe ansamblu, o reuşită, apoi întregii imagerii regizorale puse la bătaie (lumini, muzică etc.) – un fel de revelator, care spune lucrurile direct, dacă mai era cineva care nu s-a prins despre ce este vorba.

Fasolă, de la Şen Te / Şui Ta la Lady Anne

În general, spectacolul beneficiază de inventivitate şi inspiraţie regizorală, având parte de multe soluţii ingenioase (scenografia montării este una dintre ele, ca şi muzica live a lui Raul Kuşak, colaborator constant al regizorului). Şerban şi interpretarea lui Manole accentuează în prima parte caracterul bufonard al personajului, de prefăcătorie şi făţărnicie, compensat în partea a doua, cum spuneam, de dezlănţuirea laturii de tiran şi înspăimântătoare (la final, personajul revine însă la neputinţa, la impotenţa care i-a caracterizat venirea pe lume – momentul cu „Un cal!...“), dar se introduce astfel o fractură în receptarea acestuia.



Din distribuţia feminină, se detaşează şi sunt impresionante Rodica Lazăr (regina Elizabeth) (foto, alături de Cornel Scripcaru) şi Alexandra Fasolă (Lady Anne, magnifică mai ales la prima apariţie, cea a discursului politic, când are încă putere şi îl dispreţuieşte pe „stârpitura“ Richard) – aceasta din urmă datorează mult lucrului cu Andrei Şerban, a mai făcut-o la „Omul cel bun...“ şi „Car(o)usel“. „Richard 3“ este un spectacol bun, dar îi lipseşte inspiraţia teribilă şi scânteia de geniu care apărea în alte montări ale autorului, cum ar fi, dintre cele mai recente, capodopera cu „Omul cel bun din Seciuan“.

Citeşte şi:

„Andrei Şerban şi teatrul politic“ – cronica la „Omul cel bun din Seciuan“, alt spectacol politic de la Teatrul Bulandra al lui Andrei Şerban

„Coriolanus“. Despre demnitate sau „Revolta maselor“ – cronica la „Coriolanus“, spectacolul recent după Shakespeare al lui Alexandru Darie de la Teatrul Bulandra

„Galeria cu viţă sălbatică“. De ce nu moare tipul de lider produs de comunism