SERIAL Boieri mari, Episodul 17: Sturdzeştii, neam de moldoveni conducători. Mihail Sturdza, domnitorul care a dezrobit ţiganii

SERIAL Boieri mari, Episodul 17: Sturdzeştii, neam 
de moldoveni conducători. Mihail Sturdza, domnitorul care a dezrobit ţiganii

Mihail Sturdza, domnitorul care a dezrobit ţiganii Ilustraţie de Florian Marina

Familia Sturdza a dat succesiv personalităţi ilustre istoriei naţionale. Vreme de 500 de ani, generaţii de dregători, miniştri, oameni de cultură şi chiar doi domni pământeni au influenţat cotiturile istoriei ţării. Povestea Sturdzeştilor, care se trag dintr-o mare familie de boieri din Moldova, continuă şi astăzi prin urmaşii care au înţeles că statutul lor de prinţi e mai mult decât un titlu preţios – implică şi o responsabilitate faţă de ţară.

Ştiri pe aceeaşi temă

Familia Sturdza, originară din Moldova, e atestată documentar tocmai din secolul al XV-lea. Şi e greu să scrii, în câteva pagini, istoria unei familii care, la fiecare generaţie, a avut membri care s-au afirmat istoriceşte. Hatmani, logofeţi, miniştri, importanţi oameni de cultură şi chiar doi domnitori pământeni au avut, timp de cinci secole, un rol de seamă în societatea românească. În cei 500 de ani de existenţă, Sturdzeştii s-au înrudit cu mari familii româneşti ca Ghica, Beldiman, Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, dar şi cu familii europene, ca Gagarin şi Gorceakov din Rusia, inclusiv cu familia regală sârbă. Iar marginile acestui pestriţ tablou de familie sunt forţate şi astăzi, pentru că urmaşii continuă să ducă renumele strămoşilor mai departe, în toată lumea. 

Atestaţi documentar în secolul al XVII-lea
Totul a început cu „portretul“ lui Ioan hatmanul, considerat primul strămoş al familiei. Tradiţia istorică – de la Ion Neculce şi Constantin Sion citire – fixa, la jumătatea secolului al XVI-lea, ridicarea în dregătoriile domneşti a Sturdzeştilor. Astfel că despre Ioan Sturdza aflăm că din septembrie 1545 şi până la 1548 a fost pârcălab al cetăţii Hotin, cel mai important edificiu din sistemul defensiv al Moldovei medievale, o fortăreaţă care astăzi se află pe teritoriul Ucrainei. Doi ani mai târziu, apărea drept hatman şi portar al Sucevei – practic, era comandantul armatei.

Primul Sturdza care deschide însă „cronica strict documentată a Sturdzeştilor“ e Gavril. Cu alte cuvinte, el e primul pomenit de izvoare în secolul al XVII-lea. Tot atunci, Sturdzeştii sunt înnobilaţi în Transilvania de principele Mihai Appafi. În actele vremii din martie 1613, Gavril apărea ca postelnic, dar ulterior, urcă rapid la dregătoria de hatman. Două mari moşteniri provin de la Gavril. De la el se păstrează prima pecete a Sturdzeştilor pe care este reprezentat un vultur pe un scut pe care apare o cruce şi un şarpe încolăcit în jurul ei. Mai târziu, cei doi domni ridicaţi din neamul Sturdzeştilor vor adapta puţin stema familiei – un leu heraldic va lua locul şarpelui, semn al regalităţii. Astăzi, într-o plimbare mai atentă prin parcul Cişmigiu din Capitală, putem să vedem, prin stufăriş, un monument al familiei Sturdza, pe care e sculptat şi blazonul.

Fiul lui Gavril, Matei, mare vistiernic, este cel prin care s-a continuat spiţa Sturdzeştilor până azi, potrivit datelor din volumul „Sturdzeştii: cronica unei familii istorice“. Doi dintre băieţii lui Matei, Ilie şi Chiriac, vor fi în prim-planul vieţii politice din Moldova începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Acest lucru pare să creeze un precedent: pentru urmaşii lor, cucerirea scenei politice va deveni o tradiţie.

Sturdzeşti vs. Sturdzeşti
Deşi o familie mare cu remuneraţii mari, relaţiile nefaste şi anumite neînţelegeri între fraţi-veri-nepoţi au dus la o ruptură a Sturdzeştilor. În secolul al XVIII-lea, cei doi fii ai lui Chiriac, Ioan şi Sandu, despart familia în două. Se dezvoltă, pe de-o parte, o familie majoră, care porneşte de la Ioan, iar cealaltă, minoră, din Sandu Sturdza. De aici, încep poveştile. Uneori ne şi minunăm: se formează tabere adverse în lupta pe scena politică între neamuri, dar, uneori, ajung să se şi căsătorească între ei.

Cum-necum, istoria s-a scris mai departe, din cei doi Sturdzeşti au coborât alte şi alte ramuri. Sturdzeştii de la Miclăuşani, de pildă, unde astăzi încă dăinuie un superb castel ridicat de Gheorghe Sturdza. Cei de la Scheia, apoi mai sunt cei de la Popeşti: şi acolo încă stă în picioare un conac, după ce a fost recondiţionat de urmaşi. În spatele moşiilor şi palatelelor impozante, sunt bulevarde, şcoli, muzee, care astăzi poartă numele de Sturdza sau care au fost ctitorite de această familie. Cine sunt ei mai precis? Mai mult decât când s-au născut, ce moşii au avut, câţi copii au făcut şi când au murit, ne-am întrebat cam ce trebuie să fi făcut în viaţă ca o stradă să-ţi poarte numele. Să-i cunoaştem pe cei mai de seamă dintre Sturdzeşti.

Cei doi domni ai Moldovei: veri primari, dar adversari

Ioniţă (Ioan) Sandu Sturdza (1762-1842) – din ramura lui Sandu – este cel dintâi domn pământean al Moldovei. Istoricul Constantin Gane îl descria în cartea sa, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe“, ca fiind un om bun: „Avea frică în Dumnezeu, era drept, bun, blajin şi îngăduitor cu toată lumea. Şi, apoi, era simplu, fără mofturi, foarte dintr-o bucată, la faptă şi ca vorbă“. Ioniţă a urcat pe tron în 1822 şi a domnit şase ani, până în 1828. Acelaşi Gane spunea despre el că e „atât de român, încât după neagra epocă fanariotă, a fost pentru moldovenii lui ca un balsam pe o rană...“.

Un domn modest, care visa la o reformă
Ioniţă nu era un boier înstărit. Avea proprietăţi prin Neamţ, câteva moşii în zonă şi o vie prin Copou. În timpul celor şase ani de domnie, a dus un stil de viaţă modest, în spiritul tradiţiei ţărăneşti. Nu-i lipsea tradiţionala mămăligă de la masă, deoarece, după cum spunea el, „de la masa domnului Moldovei nu trebuie să lipsească hrana de temei a moldoveanului“. Unii istorici sunt de părere că felul acesta de a fi l-a îndreptat pe Ioniţă către tabăra „cărvunarilor“, adică boierii mici din ţară. Aceştia îşi formulaseră aspiraţiile într-un document numit „Constituţia cărvunarilor“. Erau proclamate principii inspirate din ideologia Revoluţiei franceze, ca respectul pentru proprietate, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei. Ioan Sandu Sturdza a acceptat Constituţia, însă n-a reuşit să-şi vadă realizat programul de reforme, fiind permanent contestat de ruşi şi turci. Şi marea boierime, aflată în refugiu, a contestat vehement proiectul. Boierii erau foc şi pară pentru că cereau conducerea ţării pentru ei şi-l acuzau pe Ioniţă că nu voia să-i scutească de toate dările.

Primul domn pământean a avut ani grei la cârma Moldovei, în care multe din intenţiile sale bune au fost paralizate. Câteva s-au realizat totuşi: a deschis o şcoală superioară la Trei Ierarhi, în Iaşi, şi a hotărât ca numirea în funcţii să fie condiţionată de pregătire şi nu de rang. A fost căsătorit cu Ecaterina, fiica logofătului Neculai Rosetti-Roznovanu, cu care a avut patru băieţi şi o fată. Amândoi sunt înmormântaţi la Biserica Bărboi din Iaşi, o ctitorie a familiei.

Schimbarea la faţă a Moldovei, datorită lui Mihail Vodă Sturdza

Vărul lui Ioniţă, Mihail Sturdza (1794 –1884), a fost poate cel mai aprig adversar al său şi a uneltit împotriva lui până când a ajuns pe scaunul domnesc. E al doilea domn dat de familia Sturdzeştilor. A domnit 15 ani, din 1834 până în 1849, având o carieră controversată, dar care numără reuşite incontestabile. Istoricul Radu Rosetti îl definea drept „bărbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace“.

„Un fenix pentru contemporani“
În copilărie, părinţii au grijă să-i asigure o educaţie aleasă. Mihail îl are preceptor pe abatele Lhomme, plecat din comuna franceză Lunéville în vremea Revoluţiei franceze. Lhomme îl pregăteşte asiduu pentru viaţa publică şi aproape că face din Mihail un geniu. Iată un scurt portret de-al său în cartea „Sturdzeştii: cronica unei familii istorici“: „Mihail Vodă vorbea şi scria curent cu eleganţă şi originalitate, în limbile greacă şi franceză. Cunoştea latina, germana şi rusa, citea şi înţelegea în limbile italiană şi engleză; iubea cultura clasică; avea cunoştinţe întinse de istorie şi filosofie, de matematică, poseda spirit juridic, o rară facultate de a asimila, o memorie promptă şi sigură, o rar întâlnită înclinaţie spre organizare şi administraţie modernă, facultăţi ce şi le va desăvârşi în practica domniei de mai târziu. Prin aceste multiple calităţi, M. Sturdza apărea ca un adevărat fenix printre contemporanii săi“, scriau autorii cărţii, Cristian Popişteanu şi Dorin Matei.

A lăsat bugetul ţării pe plus
Deşi a fost ales domn în aprilie 1834 sub protecţia turcilor, cu timpul a trecut cu totul în sfera de influenţă a politicii ruseşti. Istoricii îl consideră un administrator abil, dar  nu-i ascund şi unul dintre defectele sale majore: era lacom şi căuta să-şi sporească permanent averile. Ba chiar se desparte de prima soţie, Elisabeta Rosetti, pentru a se căsători cu Smaranda, fata lui Stefanache Vogoridi, gest care-i asigura tronul Moldovei şi-o zestre pe măsură. Apoi, în timpul domniei, oferă uşor numeroase titluri de boieri şi alte demnităţi pe bani. De la 853 de boieri, câţi erau la începutul înscăunării sale, se ajunge, după 15 ani, la 3.750! Totuşi, la finalul domniei, lăsa vistieria cu un excedent de 2.383.488 de lei şi 20 de bani, potrivit datelor furnizate de istoricii Cristian Popişteanu şi Dorin Matei.

Moldova sub oblăduirea lui Sturdza a luat o faţă cu totul europeană. În înscrierile vremii, ţara părea mai bine administrată, mai bogată: „Când se trece Siretul, se vede că se intră într-o ţară mai bine cultivată“. De pildă, lui Mihail Vodă i se datorează primele şosele din Moldova. În timpul domniei lui Mihail Vodă, s-au construit aproximativ 200.000 de stânjeni de şosele, adică 400 de kilometri, şi aproape 400 de poduri, majoritatea din piatră, care au rezistat zeci, sute de ani!

Primul domn care a dezrobit romii
O atenţie deosebită a acordat-o şi şcolilor. Sub domnia sa, a fost inaugurată, în 1835, prima instituţie de învăţământ superior. Prin strădania lui Gheorghe Asachi şi a altor învăţaţi ai vremii a luat naştere Academia Mihăileană (Universitatea din Iaşi de azi), care a primit instrumentar ştiinţific şi bibliotecă, din care 600 de volume erau dăruite de Mihail Vodă. Tot el a contribuit, fiind finanţatorul principal, la ridicarea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, deşi hrisovul domnesc fusese semnat şi emis încă din 1826 de vărul său, Ioniţă Sandu Sturdza. În fine, Mihail Sturdza a fost primul care a eliberat romii domniei şi pe cei mănăstireşti. La 31 ianuarie 1844, a decretat dezrobirea romilor, iar exemplul său a fost urmat, în 1847, de Gheorghe Bibescu în Ţara Românească. Ulterior, Mihail Kogălniceanu a sărbătorit evenimentul printr-un supliment tipărit pe hârtie verde, numită „culoarea speranţei“,  în care dezrobirea ţiganilor era socotită ca un mare act de dreptate şi moralitate.

După revoluţia de la 1848, Mihail Sturdza părăseşte tronul şi ţara. Se stabileşte cu familia la Paris. Vara obişnuiau să mergă la palatul lor din staţiunea Baden-Baden, în Germania. Unul dintre fiii lui, Mihai, moare subit, la 17 ani, astfel că Mihail ridică acolo, în memoria lui, o capelă ortodoxă în stil neoclasic. În aceeaşi biserică va fi înmormântat şi domnul Moldovei pe 8 mai 1884.

Fiul domnitorului, „beizadea viţel“
Un personaj excentric al familiei e Grigore Sturdza, fiul din prima căsătorile al domnitorului Mihail Sturdza cu Elisabeta Rosetti. Era pasionat de astrologie şi de sport. În istorie, a rămas cunoscut după porecla sa, „Beizadea Viţel“, pentru că obişnuia să facă exerciţii folosind un viţel pe post de haltere.

„Beizadea Grigore Sturdza, supranumit Viţel, fiindcă având o remarcabilă structură atletică, a ridicat în fiece zi, timp de aproape un an, un viţel atunci născut şi făcând acest exerciţiu în fiece zi de mai multe ori musculatura i s-a dezvoltat în aceiaşi măsură în care se dezvolta şi viţelul, aşa că a ajuns să îl poată ridica şi când s-a făcut mânzat, şi când era bou“, scrie despre fiul domnitorului istoricul Victor Bilciurescu în cartea „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi“.

Luptă împotriva tatălui pentru scaunul Moldovei
Grigore trăia retras, rareori fiind văzut la teatru şi la şosea, mai spune istoricul. Era pasionat de astronomie şi reuşeşte să-şi publice studiile în lucrarea „Legile fundamentale ale universului“. A urmat studii la şcolile de la Paris şi Berlin, apoi a participat la Războiul Crimeii (1853-1856), în calitate de general în Armata Otomană, sub numele de Muhlis Paşa.

Nu ştim dacă e ceva specific Sturdzeştilor de a naşte rivalităţi în sânul familiei, dar, în 1859, Grigore candidează împotriva tatălui său pentru tronul Moldovei. Niciunul dintre ei nu e ales, iar confruntarea tată-fiu strică şi mai tare relaţiile dintre ei. Mihail Vodă îl pedepseşte după moarte, lovindu-l în punctul lui mai sensibil: în testament îi lasă avere doar o mică sumă de bani. „Fiul meu Grigore n-a dat respectul cuvenit sentimentelor mele faţă de dânsul. El va recunoaşte cel puţin acum, prin generoasa parte ce-i fac din averea mea, cât de mult a fost înşelat. Sper că venind din nou la călduroasă căinţă, va respecta memoria mea şi ultimile mele voinţe, pentru a nu întrista încă sufletul meu“, scria domnitorul Moldovei în testament.  Dar Grigore nu s-a căit deloc şi şi-a dat familia în judecată. S-a ales cu moşiile de la Cozmeşti – care încă mai există – şi Cristeşti, ambele în
judeţul Iaşi.

Dimitrie A. Sturdza, prim-ministrul cu patru mandate, care a înnebunit

Dimitrie A. Sturza (1833 – 1914) a fost unul dintre cei mai longevivi premieri pe care i-a avut România în secolul trecut. A ocupat fotoliul de şef al Consiliului de Miniştri de patru ori în perioada 1895-1909: în total, peste  zece ani! Lunga relaţie cu organele statului i-a dăunat însă grav sănătăţii, astfel că D.A. Sturdza s-a îmbolnăvit de nervi când încă mai deţinea funcţia de prim-ministru. Legendele spun că uneori, în timpul şedinţelor de guvern, lătra la miniştri.

Secretarul lui Cuza, fondatorul PNL
Un rezumat al biografiei sale e o listă lungă de funcţii deţinute în folosul statului. Mai întâi, Sturdza a fost educat la Academia Mihăileanu, apoi a urmat cursuri de drept, economie şi istorie în Germania. Şi-a început cariera politică fiind secretar al Divanului ad-hoc constituit în Moldova, în 1857. După Unire, în 1859, Alexandru Ioan Cuza îl alege secretar personal. Nu se înţeleg. Sturdza îi întoarce spatele şi pentru asta e condamnat la surghiun într-o mănăstire din Moldova. După ce e eliberat, continuă lupta împotriva lui Cuza şi devine membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu. Pune umărul la fondarea Partidului Naţional Liberal, pe care îl va şi conduce după moartea lui Brătianu. Ajunge, pe rând, ministru al Agriculturii, al Comerţului, al Lucrărilor Publice şi al Finanţelor. A!, iar între 1882 şi 1884, ocupă funcţia de preşedinte al Academiei Române. 

Ca om politic, spun autorii cărţii „Sturdzeştii: cronica unei familii istorice“, Sturdza era ambiţios şi vanitos. „Se ferea de inovaţii şi prefera confortul locurilor bătute. Avea momente de patetism şi trecea cu uşurinţă dintr-o extremă într-alta. Semnificativă este scena reîmpăcării lui cu generalul Manu, la ceremonia punerii pietrei de temelie a Spitalului Filaret (n.r. – astăzi Institutului de Pneumoftiziologie «Marius Nasta»). S-a dus către acesta şi, cu lacrimi în ochi, i-a zis: «Aici unde se clădeşte un azil consacrat suferinţei omeneşti, aici unde se îndeplineşte astăzi un act de caritate creştinească, ura dintre oamenii binevoitori trebuie să dispară. Dă-mi voie să te îmbrăţişez»“, scriu cei doi istorici.

Sabotat de propriii colegi
Primele semne ale bolii par să fi apărut pe fondul unei tensiuni politice. Pe vremea când deţinea atât funcţia de şef al Consiliului de Miniştri, cât şi pe cea de şef al PNL, Sturdza a suferit câteva căderi nervoase. Câţiva dintre colegii săi de partid s-au aliat împotriva lui într-o grupare numită „Oculta“ şi voiau să-l înlăture. Chiar în momentul în care se dădeau puternice lupte între Ocultă şi Sturdza, apare şi o carte a unui inginer din Tecuci, Ion Brezianu, cu titlul: „D.A. Sturdza, pretins şef al Partidului Liberal. Pacoste pe capul Ţării Româneşti“. Imaginea lui e din nou şifonată. Ziarele vremii „Furnica“ şi „Adevărul“ caricaturizau lupta politică internă. Au urmat ani tulburi, în care problemele de sănătate ale lui Sturdza s-au agravat, lăsând urme în viaţa sa profesională. În 1908, boala sa e confirmată de specialişti în străinătate. Sturdza e înlăturat din toate funcţiile.

Hotărăşte să plece la Paris. Acolo, la hotelul St. James, are o criză nervoasă, cu ieşiri violente, care determină internarea lui la spitalul „St. Antoine“. Titu Maiorescu nota: „E sfârşit. Început de paralizie cerebrală; accese de alienaţie senilă, când cu iritare violentă, când sub formă de manie religioasă, cruci, cereri de iertăciune“. Dimitrie Alexandru Sturdza nu a mai revenit în viaţa politică. A murit la 81 de ani, pe 8 octombrie 1914, într-un sanatoriu.

Lucia Sturdza Bulandra, marea doamnă a teatrului românesc, respinsă de familie

Lucia Sturdza Bulandra (1873 –1961) a ajuns pe scena teatrului mai mult dintr-o întâmplare. Era sortită meseriei de profesoară, dar cum-necum, ajunge să aibă un rol într-o piesă mică, care îi va deschide, apoi, toate uşile. I se va închide, însă, cea din partea familiei, care, în acele vremuri, nu privea cu ochi buni noua ei preocupare. Lucia va ignora prejudecăţile şi va lupta pentru calităţile ei artistice împotriva familiei. Şi va ajunge şi profesoară, aşa cum şi-a dorit, dar de actorie, avându-l student, printre alţii, pe Radu Beligan.

O femeie independentă
Lucia Sturdza s-a născut pe 25 august 1873, la Iaşi, fiind descendentă pe linia domnitorului Mihail Vodă. De mică era o fire independentă, care voia să-şi asigure singură existenţa, ceea ce i-a creat destul de repede conflicte cu familia. Câtă vreme a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, a predat, ca profesoară suplinitoare, la o şcoală primară pentru băieţi.

„Aveam neapărată nevoie de un salariu pentru a-mi plăti taxele universitare şi cărţile studenţeşti“, scria ea în volumul ei de memorii „Amintiri, amintiri“, publicat în 1960. Îşi dorea să devină profesoară şi nu încăpea vreo îndoială privind viitorul ei. Îşi amintea, în scrierile ei, despre cei 12 elevi pe care-i îndruma: „Voiam să-mi câştig banii necesari pentru studenţie, dar voiam în acelaşi timp să realizez şi altceva pe lângă sumele trebuincioase... profesoratul a fost întotdeauna pentru mine un apostolat pe care l-am îndeplinit cu pasiune. Încă de tânără, am simţit o adevărată chemare pentru această participare la dezvoltarea intelectuală a copiilor şi a tinerilor, pe care mi-a fost dat să-i îndrumez. Când eram în liceu, marea mea plăcere era să rezum temele cu cât mai multă claritate şi să le expun colegei mele de bancă...“.

I se interzice să poarte numele „Sturdza“  pe scenă
N-are imediat noroc. După absolvirea facultăţii nu găseşte niciun post liber. Are mai multe încercări nereuşite. Iepurele sare neaşteptat tocmai din clădirea Teatrului Naţional. Merge la o audiţie şi, după doar o probă, e angajată de Petre Grădişte. „El m-a angajat ca actriţă nu pe baza pregătirii artistice, care-mi lipsea, ci, pentru că a întrevăzut în mine viitoare posibilităţi de afirmare spre folosul meu şi al teatrului. Poate că-l amuzase şi îndrăzneala demersului  meu, lipsit de justificarea unei pregătiri artistice, profesionale!“, îşi amintea artista.

Seara debutului, emoţii grămadă. Primeşte o telegramă prin poştă. Înaintea începerii spectacolului „Primul Bal“, citeşte o notă de la bunica din partea tatălui, care-i scria: „Je te défends de porter le nom de ton père sur la scène!“ (n.r. – „Îţi interzic să porţi pe scenă numele tatălui tău!“). Tânăra actriţă nu ţine cont şi preferă să intre pe scenă în aplauzele publicului. „Dacă am făcut bine sau rău, rezultatele muncii mele grăiesc destul de limpede!“, nota ea în memorii.

Se căsătoreşte cu actorul Tony Bulandra
De acum încolo, cariera sa în teatru devine o certitudine. Se înscrie la Conservator în 1898. Studiză arta dramatică, fiind îndrumată de Aristizza Romanescu. Se recăsătoreşte, după ce divorţează de primul soţ, C. Costescu, cu actorul Tony Bulandra, după ce joacă împreună în filmul „Amor Fatal“ (sic!). După mai multe piedici puse de actorii rivali, e dată afară din Naţional. După una neagră, una albă. Reuşeşte că înfiinţeze cu soţul ei, în 1914, Teatrul Regina Maria, care în cele din urmă se numi Compania Bulandra – Maximilian – Storin. „Fără el, fără sprijinul lui, fără calmul, tactul, modestia şi neclintita lui dragoste pentru teatru, n-aş fi putut înfăptui nimic,n-aş fi putut rezista atâtor greutăţi“, scria actriţa despre soţul ei, în volumul „Amintiri, amintiri“. În perioada războiului, soţii ţin spectacole pentru strângerea de fonduri dedicate Crucii Roşii.

Compania avea să se destrame în 1940 din cauza izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. La scurt timp, Tony Bulandra moare. Lucia continuă să joace, să facă spectacole şi chiar să predea actoria. I se încredinţează conducerea Teatrului Municipal din Capitală, funcţie pe care o va deţine până în 1961, când şi ea se stinge din viaţă. După moartea sa, teatrul i-a purtat numele, iar astăzi se numeşte Teatrul Bulandra.

Un guvernator, un publicist, un legionar şi un dezertor
Istoria Sturdzeştilor e plină de poveşti, întâmplări, răsturnări de situaţii, că e aproape imposibil să te plictiseşti citindu-i. Nu mai puţin importantă decât istoriile Luciei Studza Bulandra, ale lui D.A. Sturdza şi ale cei doi domnitori e povestea de viaţă ale lui Scarlat Sturdza (1750 –1816), primul guvernator de origine română al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812. Sau cea a fiului său, Alexandru Scarlat Sturdza (1791– 1854), care a fost diplomat de origine greco-română şi un renumit publicist rus – fiind redactorul primului tratat european, semnat de toate statele continentului, cel al Sfintei Alianţe.

O viaţă extrem de agitată a avut şi prinţul Mihail R. Sturdza (1886 – 1980), zis  „Moş Lucă“, diplomat de carieră, doctor în drept internaţional, ministru de Externe în perioada ’40-’41 şi membru al Mişcării Legionare. De asemenea, o întreagă lecţie de istorie este şi trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (1869–1939), fiul fostului lider al PNL, Dimitrie Sturdza, care, pe data de 6 februarie 1917, împreuna cu aghiotantul său, locotenentul Constantin Wachmann, dezertau din armata română, trecând în tabăra germanilor.

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, donat Mitropoliei

Pe drumul ce leagă Romanul de Iaşi, la o distanţă de câteva zeci de kilometri, se află Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut acum mai mult sub denumirea de Palatul Sturdza. Clădirea, pe vremuri un fel de casă de vacanţă a Sturdzeştilor, stă cufundată în vegetaţie. E printre puţinele palate care-şi mai deschid porţile pentru vizitatori. Alături, într-un complex ridicat special, turiştii pot să petreacă şi câteva nopţi princiare. 

Palatul Sturdza de la Miclăuşeni e un castel în stil neogotic şi a fost construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturdza şi soţia sa Maria Ghica, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 kilometri de Iaşi. Astăzi, în spaţiul palatului se află Mănăstirea Miclăuşeni, Castelul Sturdza şi parcul.

„Transformat“ în spital militar pe timpul războiului
Pe vremuri, castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare. Castelul a fost moştenit de Ecaterina, unica fiică a cuplului Sturdza-Ghica. Ea a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, dar cei doi n-au avut copii.

În timpul Primului Război Mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Ecaterina Cantacuzino împreună cu mama sa au ajutat răniţii ca infirmiere. Se spune că atunci George Enescu a vizitat castelul şi a ţinut concerte printre paturile cu răniţi.

Palatul, restaurat cu 2,4 milioane de lei
Rămasă văduvă şi neavând copii, Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit spre sfârşitul vieţii sub numele de maica Macrina. În 1947, ea a donat tot Episcopiei Romanului: castelul Miclăuşeni, parcul de 30 de hectare de pădure care-l înconjoară, şi biserica ctitorită de părinţii săi. Comuniştii, în cele din urmă, au pus mâna pe el şi uneori organizau petreceri în mansardă.

În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Printr-o Hotărâre a Guvernului din octombrie 2003 s-a stabilit, printre altele, realizarea unor reparaţii de urgenţă la Castelul Sturdza şi a unor lucrări de peisagistică în zonele de lângă. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a început restaurarea castelului în 2004, după ce au obţinut o finanţare de la Banca Mondială de 2,4 milioane de lei.

INTERVIU Prinţul Dimitre Sturdza, om de afaceri: „Am văzut atâţia nobili care nu sunt buni la nimic“

Când vine în România, prinţul Dimitrie Sturdza (78 de ani) merge la vânătoare sau petrece câteva zile la conacul lui de la Popeşti. Adoră România şi nimic nu l-ar fi făcut să nu se întoarcă, după ’90, acasă. Dimitrie se trage din neamul lui Ioan Sturdza, fiind descendent din domnul Mihail Vodă. E fiul lui Gheorghe Sturdza şi al norvegiencei Margareta Kvaal. Cei doi s-a cunoscut la studii – unul învăţa la Harvard, celălalt la Oxford – pe terenul de tenis, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Dimitrie s-a nascut la Iaşi şi a fost botezat de regina Elena. Schimbarea regimului a forţat însă familia să părăsească ţara. Mai întâi s-au stabilit în Norvegia. Apoi „Tim“, aşa cum era alintat în familie, a plecat în Elveţia, unde a studiat fizica atomică. A moştenit pasiunea părinţilor săi şi a ajuns campion la tenis, câştigând de vreo 30 de ori campionatul Elveţiei. E bun prieten şi cu Ţiriac, şi cu Năstase, pe care-şi aminteşte că i-a bătut de câteva ori. Asta nu e tot. În Elveţia a ajuns milionar în euro după ce a lansat brandul de cosmetice Déesse. În 1990, Dimitre Sturdza se întorcea în România şi aducea cu el camioane de mâncare şi haine pentru săraci. De atunci este unul dintre cei mai însemnaţi filantropi de la noi, care oferă burse şcolare şi finanţează căminele pentru bătrâni. Crede că e  datoria lui de prinţ.

„Weekend Adevărul“: Aţi fost botezat de regina Elena. Familiile erau aşa apropiate?
Dimitrie Sturdza: Erau foarte apropiate. Regina Elena şi chiar şi regele Carol al II-lea erau buni prieteni cu părinţii mei. Când eram mic şi încă locuiam în România, eram în contact permanent cu familia regală. Mergeam şi la cabana de schi pe care ei o aveau la Predeal. Acolo am învăţat să schiez, de fapt, de la adjutantul regelui, pe care-l chema Jacques Vergotti. Apoi, mai târziu, în perioada de exil, am fost de mai multe ori în vizită la regele Mihai, la Versoix. Ţin minte o poveste rememorată de el cu una dintre maşinile lui. Era vorba de un Jeep american, pe care-l avea la Versoix. Mi-a povestit că domnul Jacques Vergotti, cu care şi el făcuse schi, fusese în Rusia, în perioada războiului. Şi acolo, la ruşi, a văzut două Jeep-uri, pe care le primiseră de la americani. Într-o noapte, când ruşii s-au îmbătat criţă, Vergotti s-a dus împreună cu câţiva soldaţi şi au furat cele două Jeep-uri. Le-a adus în România şi i le-a făcut cadou regelui.

Ce însemnătate a avut pentru dumneavoastră statutul de prinţ?
După ce am părăsit România şi am ajuns în Norvegia, nu vorbeam deloc despre asta. Apoi, când ne-am mutat în Elveţia, nimeni nu ştia. Poate doar în echipa naţională de tenis mai erau câţiva băieţi care cunoşteau ceva, dar nu prea multe şi oricum nu băgau de seamă. Abia după Revoluţie, au venit mai mulţi jurnalişti din România şi atunci am avut mai multe apariţii la televiziunea elveţiană. Ştiţi, eu nu mă laud cu aşa ceva. Tata a avut o vorbă bună, care spunea că titlul ăsta nu ne oferă un privilegiu, că avem, de fapt, mai multe datorii – înspre oameni.

Dimitrie Sturdza în copilărie

Dar astăzi?
Eu cred că ori eşti boier în suflet, ori nu eşti deloc. Am văzut atâţia nobili care nu sunt buni la nimic, cum am cunoscut şi îmi plac oamenii care nu provin neapărat din familii istorice, dar care sunt normali, nişte oameni minunaţi. Dar, sincer, pot spune că acest titlu mi-a deschis multe uşi.

Tatăl a fugit din ţară pe jos

Cum aţi plecat din ţară?
Petre Groza, care era prim-ministru atunci, şi cu care tata obişnuia să joace tenis, l-a atenţionat că dacă nu plecăm atunci, el n-o să ne mai poată ajuta. Ne-a ajutat şi un fost ministru al Suediei, care a închiriat un avion rus până la Praga în care trebuia să urcăm şi noi. Tata a plecat pe jos până la Salzburg, imediat după abdicarea regelui. Mama a făcut rost de un paşaport fals şi, după două luni,  am plecat şi noi. Nu auzisem nimic de tata în timpul ăsta. Am ajuns la Stockholm în aceeaşi zi în care tata a ajuns la Salzburg. El a mai rămas o vreme pentru că a trebuit să aştepte să-şi facă documentele de refugiat, şi după câteva săptămâni, am putut să ne revedem cu bine la Oslo.

Au regretat părinţii plecarea?
Vai de mine, tata era complet distrus. Pentru noi, copiii, Norvegia era raiul la şcoală şi pentru sport. La un moment dat , prin 1952, a fost un meci de hockey pe gheaţă între Norvegia şi România şi ne-am dus şi noi să vedem.Tata a vrut să vorbească cu jucătorii, dar n-a fost lăsat de politrucii care-i însoţeau. L-a marcat extraordinar de mult.

Bunica, „mama“ orfanilor de război

Regele Mihai şi mama prinţului Dimitre Sturdza

Ce aţi moştenit, în afară de bunuri materiale, de la familie?
Bunica mea, Olga Sturdza, s-a ocupat, în timpul Primului Război Mondial de orfanii de război – erau 400.000 de orfani de război pe care a încercat să-i ajute cu averea ei. Între altele, a lăsat o fermă din care a făcut o şcoală numai pentru copiii săraci, ca aceştia să poată studia mai departe, să devină ingineri în agricultură. Când am venit în ţară în 1990, imediat după căderea comunismului, am fost la Timişoara cu ajutoare şi m-am dus la Spitalul Judeţean de copii din oraş. Directorul de acolo m-a întrebat, auzindu-mi numele, dacă ştiam cine era Olga Sturdza. I-am spus că e bunica mea. Mi-a mărturisit atunci că el a fost unul dintre orfanii de război care au fost ajutaţi de bunica mea şi că, ulterior, a devenit profesor.

Casa tristă de copii de la Popeşti

Fantastic!
La fel şi mama, imediat după Al Doilea Război Mondial, s-a dus în Suedia ca să aducă mâncare pentru copii. Era foamete, ceva teribil. Ruşii şi seceta terminaseră Moldova atunci – nu mai era nimic de mâncare. S-a dus la Petru Groza şi i-a cerut voie să se ducă în Scandinavia să ceară ajutoare pentru copii. A lăsat-o şi mama s-a întors cu mai multe vagoane de ajutoare suedeze. Aşa a putut să le facă oamenilor cantine de la Focşani până la Suceava şi la Botoşani. Când venea mama, ţăranii erau aşa de mulţumiţi că aproape voiau să-i sărute picioarele. Or, mama nu era genul să fie pupată pe picioare. Mi-a povestit că odată a venit împreună cu Ana Pauker în acelaşi tren – că ea se băga mereu în faţă, să le spună oamenilor ce le oferă, dar ţăranii au huiduit-o. Pe mama o aplaudau. Asta e moştenirea lăsată de familie – dorinţa de a ajuta şi de a fi implicat în societate. După Revoluţie, am venit şi eu în ţară imediat cu ajutoare 30-50 de camioane cu mâncare, haine. I le-am adus Patriarhului Daniel – atunci era Mitropolitul Moldovei – să împartă oamenilor. După aceea, fratele meu Eric, care e bancher, avea o cunoştinţă, Teodorescu, un evreu care i-a lăsat 5 milioane de franci pentru a ajuta bătrânii din România. Cu aceşti bani şi cu ce am mai pus eu, încă 2-3 milioane, am refăcut 36 de cămine de bătrâni în România, parţial sau complet. Un bătrân m-a şi întrebat odată de ce fac asta. Mi-a fost greu să spun, mulţi ar spune că e o laudă. Dar eu cred că e o moştenire naturală de la părinţi – să ajuţi dacă ai cum.


Ce aţi recuperat din averile familiei după ’90?
Am avut o casă pe lângă Iaşi care a fost distrusă. Apoi, pe lacul Bicaz, mai era o casă şi mai aveam conacul de la Popeşti. Când am venit înapoi împreună cu familia, imediat după ’90, acolo era o casă cu 96 de copii foarte bolnavi, unii de TBC, alţii aveau HIV. Stăteau în 15 paturi cu şapte saltele, care erau mizerabile. Generalul care ne-a adus cu elicopterul, plătit de mine, a ieşit în spate şi a vomitat. L-am adus şi pe băiatul meu Ştefan, care avea atunci 17-18 ani, să vadă ce poate face omenirea. El era obişnuit cu călătorii frumoase, cu maşini şi case luxoase, şi acolo a văzut partea urâtă a vieţii. Era o ruină conacul, acoperişul fusese luat de vânt, nu era încălzit. Veneau trei doamne curajoase din sat care aveau grijă de 96 de copii. Am reuşit să-i internăm pe toţi în spital.

Ce s-a întâmplat cu conacul?
L-am primit destul de repede de la Consiliul Judeţean pentru că eu eram născut acolo. L-am recondiţionat – a fost o investiţie cam de 2 milioane de euro – iar acum e reşedinţa familiei. Când vin în România stau acolo. (foto)

Cine v-a impresionat dintre Sturdzeşti?
Am fost impresionat de un strămoş pe care-l chema Ilie Sturdza. Era să fie ales domn în Moldova de boieri, dar el nu voia şi le-a spus: „Să nu mă alegeţi pe mine, că vă tai capul la toţi“ (râde).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: