„10.000 de morţi“. De ce a dezinformat presa străină? Berna González Harbour, corespondent „El País“: „Nimeni nu voia să vorbească“

„10.000 de morţi“. 
De ce a dezinformat presa străină? Berna González Harbour, corespondent „El País“: „Nimeni nu voia să vorbească“

Revoluţia Română FOTO: Profimedia

Jurnalişti din Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi Spania au intrat în România în decembrie 1989 ca să le transmită celor de peste graniţă detalii despre Revoluţie, multe dintre ele imposibil de verificat. Berna González Harbour, corespondent „El País“, vorbeşte despre experienţa ei la Bucureşti.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jurnalista Judy Dempsey publica pe 19 decembrie 1989 în „Financial Times“ un articol cu titlul „România închide graniţele“. Le spunea cititorilor că ţara noastră rămăsese singura din Europa de Est, pe lângă Albania, unde nu izbucniseră proteste anticomuniste. „Rapoarte din noaptea trecută arată că demonstranţii, pe care un martor ocular îi estimează la 10.000, au protestat puternic împotriva guvernului preşedintelui Nicolae Ceauşescu“, scria autoarea. Sublinia şi că au fost neconcordanţe legate de numărul de oameni care ar fi fost omorâţi în timpul luptelor de la Timişoara. „Un martor ocular care a trecut graniţa în Iugoslavia a spus ieri că şase oameni au fost omorâţi, în timp ce o agenţie de presă s-a referit la 12, iar alta la sute“. Informaţiile false despre Revoluţia din România au ajuns în marile publicaţii din întreaga lume, unele au fost transmise de reporterii corespondenţi la Bucureşti şi Timişoara, altele au fost preluate de la agenţia de presă TASS, cu sediul la Moscova.    

Potrivit Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, al cărui preşedinte este Ion Iliescu, încă de la înfiinţare, 1.166 ar fi numărul celor morţi la Revoluţie. 

„36 de copii masacraţi în faţa catedralei
„Financial Times“, din Marea Britanie, tipărea, pe 21 decembrie, un nou articol al aceleiaşi jurnaliste, în care cita  agenţia de ştiri din Germania de Est Allgemeiner Deutscher Nachrichtendienst, care la rândul ei a publicat declaraţii ale românilor stabiliţi în RDG. Ei aveau rude şi prieteni în România, aflaseră că Securitatea ar fi omorât „între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în Timişoara şi au continuat să înăbuşe alte demonstraţii de protest în peste zece oraşe“. Articolul se regăseşte în cartea „Revoluţia română văzută de ziarişti americani şi englezi“, apărută în 1991.

Agenţia de presă Tanjug, din Iugoslavia, dădea, de asemenea, mai departe date care derutau politicienii şi cetăţenii din afara României, la fel de mult cum îi derutau pe români acţiunile celor de la putere. „Peste 30 de copii au fost masacraţi de Miliţie în timpul revoltei din Timişoara. (...) Pasagerii sosiţi cu trenul din Bucureşti în oraşul Vrsac de la graniţa iugoslavă au relatat un masacru în faţa catedralei a 36 de copii care duceau lumânări într-o paradă în care cereau pâine, pace şi demnitate umană“. Radio Budapesta anunţa că 32 de manifestanţi au fost ucişi în Cluj, TASS raporta că maşinile blindate au trecut peste doi demonstranţi.            

Din declaraţiile lui Nicolae Ceauşescu, „Financial Times“ a transmis următorul mesaj: dictatorul spunea că „atacurile «antinaţionale» au fost «promovate de Budapesta şi de alte staţii de radio»“ şi că violenţele de la Timişoara au fost pregătite „«de cercuri reacţionare străine şi făceau parte dintr-o campanie mai mare împotriva tuturor naţiunilor care refuzau «dominaţia străin㻓.  Săptămânalul „Der Spiegel“ scria chiar de Crăciun că în România are loc o răscoală populară împotriva „regimului stalinist al dictatorului Ceauşescu“, că, deşi germanii, polonezii, ungurii, ruşii şi cehii voiau o schimbare, Nicolae Ceauşescu nu-şi dorea asta şi că Armata a provocat o baie de sânge la Timişoara. În articol s-a analizat discursul lui Ceauşescu de şase ore de la ultimul Congres al PCR – îl caracteriza drept un dictator care şi-a hărţuit poporul în ultimii 24 de ani. Ceauşescu ţinea să rămână credincios în continuare comunismului, să nu se lase „pradă slăbiciunii, cum au făcut alte guverne din regiune“. Autorul articolului a notat şi zvonurile că 600 de manifestanţi ar fi fost răniţi la Timişoara şi că între 1.000 şi 4.000 şi-ar fi pierdut viaţa în urma confruntării cu armata.        

„Elicoptere de luptă împotriva manifestanţilor“
„Totul a început, ca la Leipzig şi Praga, ca o demonstraţie paşnică. La Timişoara, vinerea trecută (n.r. –15 decembrie), credincioşii au format un zid uman în jurul Bisericii Reformate pentru a-l împiedica pe pastorul ei, László Tőkés, în vârstă de 37 de ani, să fie deportat împreună cu familia lui“. Manifestanţii ar fi strigat: „Ne este foame“ şi „Daţi-ne pâine“. A mai precizat că oamenii s-au deplasat apoi de la biserică într-un cartier studenţesc şi că pe drum au strigat „Jos Ceauşescu“ şi „Libertate!“. Au spart vitrinele librăriilor şi au ars lucrările lui Ceauşescu. „Comandanţii au folosit şi elicoptere de luptă împotriva manifestanţilor, au tras chiar şi în copii şi în femei“, se arată într-un paragraf.          

Parohul László Tőkés era cunoscut deja de vreo doi ani în Occident, pentru că s-a împotrivit regimului ceauşist şi a făcut publice abuzurile comuniste şi persecuţiile minorităţii maghiare. În noiembrie 1989, patru bărbaţi mascaţi şi înarmaţi cu cuţite au intrat în casa lui Tőkés şi au încercat să-l ucidă, dar, cu ajutorul oaspeţilor prezenţi întâmplător, pastorul ar fi reuşit să se lupte cu ei. Menţionăm că, după Revoluţie, Tőkés a fost ales membru în Parlamentul European din partea FIDESZ, partidul lui Viktor Orbán).


FOTO: AFP 

În Bucureşti, mai aflăm din articol, un partid recent fondat, social-democrat, lucra pentru „eliberarea României din lanţurile dictatorilor comunişti“. Aceată formaţiune politică – probabil că autorul se referea la Consilul Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu şi care încă nu devenise partid – ar fi cerut democraţie pluralistă, economie de piaţă liberă şi respectarea drepturilor omului. Nu numai Occidentul i-a sprijinit pe români, ci aproape toate ţările socialiste, continua jurnalistul. „În Berlinul de Est, toate partidele şi grupurile adunate la «Masa rotundă» au făcut o declaraţie comună în care au mărturisit: «Suntem solidari cu poporul român şi lupta de eliberare a acestuia»“.   

10.000 de morţi
Berna González Harbour, jurnalistă din Spania, a publicat pe 24 decembrie 1989 în cotidianul „El País“ un articol intitulat „Revoluţie şi război civil în România“, în care povestea despre luptele de pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe din ţară. Spunea că „războiul civil sălbatic“ e posibil să fi dus la moartea a aproximativ 10.000 de oameni, de care era „responsabilă poliţia secretă“. Reporter special în România, aceasta  menţiona că Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, a declarat că păstrează legătura cu ţările Pactului de la Varşovia pentru a „analiza cum poate fi ajutat poporul român“. Premierul Nikolai Rîjkov, însă, a declarat că ar fi fost o greşeală trimiterea trupelor pentru susţinerea luptei împotriva dictaturii. Şedinţa Pactului, programată pentru evaluarea evenimentelor din România, a fost anulată până la urmă, potrivit ministrului ungar de externe, Gyula Hom.  

„Ion lliescu, 59 de ani, are un rol politic clar în aceste zile“, scria jurnalista spaniolă în decembrie ’89. „El a fost cel care a anunţat arestarea lui Ceauşescu, convocarea alegerilor libere în aprilie 1990, desfiinţarea funcţiei de conducător al Partidului Comunist şi elaborarea unei noi Constituţii“. Autoarea textului a continuat cu descrierea experienţei confuze de la Bucureşti: „Membrilor Securităţii li s-au alăturat presupuşi mercenari – libieni şi albanezi, potrivit unor zvonuri neconfirmate –, care ocupau centrul Bucureştiului. Rebelii şi soldaţii Armatei au organizat puncte de control în întreaga Capitală pentru a împiedica accesul oamenilor şi a lăsa să treacă tancurile de luptă care urmau să-i înfrunte pe bărbaţii instruiţi de apărătorii lui Ceauşescu. Aceştia au sosit, conform informaţiilor neoficiale, cu elicoptere acum două zile şi au început o ofensivă împotriva poporului, care refuză să-l mai accepte pe dictator“. Berna Harbour a mai precizat că radioul şi televiziunea erau în mâinile rebelilor, iar ei le cereau Armatei şi cetăţenilor să vină în apărarea lor, să-i protejeze de atacurile mercenarilor libieni şi ale Securităţii.                   

„Ambasada Spaniei a început evacuarea cetăţenilor spanioli aflaţi în România. 14 dintre aceştia, inclusiv eu, ne-am refugiat ieri la sediul instituţiei, de unde se aud împuşcături, ca peste tot în centrul oraşului“. A dat şi vestea că noul guvern a schimbat denumirea ţării. „Acum se numeşte doar România, nu şi Republica Socialistă“, a adăugat ea. „Va exista un sistem pluriparid şi vor fi alegeri libere în aprilie. Cel puţin aşa s-a anunţat“. 

 

Berna González Harbour, corespondent la Revoluţie: „Sursele erau rare, nimeni nu voia să vorbească“

 

FOTO: El País/ Julian Rojas
 

Berna González Harbour (54 de ani), redactor-şef adjunct la cotidianul „El País“ din Madrid, a fost corespondent în România. În acest interviu pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cum a venit la Bucureşti în decembrie ’89, la 24 de ani, când abia începuse munca de jurnalistă şi încă nu ajunsese în zone de conflict.

„Weekend Adevărul“: Ce aşteptări aveaţi înainte să călătoriţi în România, la Revoluţie?
Berna González Harbour: Fusesem trimis special în România şi în timpul Congresului lui Nicolae Ceauşescu din noiembrie, când deja erau vizibile lipsurile, frica şi impenetrabilitatea unui regim în declin. De acolo am ajuns la Praga, unde izbucnise Revoluţia de catifea şi, îndată ce au apărut ştirile despre demonstraţiile de la Timişoara, am plecat în România, unde am intrat prin Ungaria, în momentul în care ni s-a permis.

Când aţi ajuns la Bucureşti şi ce s-a întâmplat în prima zi aici?
Parcă am ajuns pe 22 sau pe 23 decembrie. Ţin minte că erau împuşcături peste tot şi că se crease confuzie. Eu şi alţi colegi am venit deja răniţi, pentru că maşina sărise de pe şosea de mai multe ori din cauza gheţii. Pe drum observaserăm o atmosferă marcată de o aşteptare specifică unei perioade în care are loc o revoluţie. A fost foarte emoţionant. În prima zi am încercat să ne găsim cazare, să ne informăm, să verificăm de unde veneau împuşcăturile, de ce era toată lumea derutată. Am încercat şi să iau legătura cu sursele pe care mi le-am făcut în timpul congresului şi, desigur, să scriu.

Aţi transmis informaţii zilnic? Ce surse aţi avut?
Da, am scris zilnic şi, în ciuda dificultăţilor, am reuşit de fiecare dată să trimit textele şi să comunic cu ceilalţi colegi. Sursele erau rare, pentru că nimeni nu voia să vorbească, tuturor le era frică; presa şi televiziunea din România au fost extrem de utile. Nu mai avusesem experienţă în zone de conflict, să fii corespondent sau trimis special este ceva fantastic pentru un jurnalist.

Într-un stat flămând şi înspăimântat
Ce amintiri v-au rămas de la Revoluţie?
Amintiri legate de nopţile dificile, străzile dezolante, împuşcăturile din beznă, fake news. Era clar că vechile forţe ale Securităţii se aflau în război, în timp ce populaţia îşi dorea doar să se rezolve lucrurile.

V-a fost teamă în acele zile?
Nici n-am avut timp de asta! 

V-aţi ascuns la un moment dat în Ambasada Spaniei. Ce s-a întâmplat atunci?
Într-o noapte am fost salvaţi dintr-un restaurant aflat la stradă, pentru că gloanţele veneau din toate direcţiile, şi, într-adevăr, ne-au dus la Ambasada Spaniei. Mi se părea periculos şi totodată palpitant. În plus, eram foarte tânără, abia începusem să lucrez ca jurnalistă. La vârsta aceea nu-mi era frică. Noi, jurnaliştii, spre deosebire de turişti, am plecat din ambasadă imediat ce s-au mai liniştit lucrurile ca să putem continua să scriem.

Ce întrebări v-aţi pus cât aţi fost în Bucureşti?Unde erau soţii Ceauşescu, cine era la conducere, cine avea să rămână la conducere, cum urma să fie reconstruită economia ţării. Era un stat fastasmagoric, flămând şi înspăimântat. Umbrele Securităţii îi speriau pe toţi.

Când v-aţi întors în Spania aţi mai căutat informaţii despre Revoluţie?
Sigur, chiar am mai revenit în România. 

 

„Haos în Est; doi jurnalişti ucişi în lupta din România“

 


FOTO: AFP

„Los Angeles Times“ aprecia rolul Televiziunii Române în acele zile tulburătoare. „Revoluţia naţiunii, alimentată de Televiziunea Liberă. Revolta: Postul de televiziune de stat, cândva un instrument de propagandă, a devenit inima şi sufletul luptei anticomuniste a României“ – aşa suna titlul ales de editori. „Victor Ionescu (n.r. – jurnalist la TVR) a anunţat în studioul instituţiei: «Suntem atacaţi». El a îndemnat oamenii să se adune la sediul postului TV şi să formeze un scut uman pentru a proteja clădirea. Aproape imediat, s-a adunat o mulţime“, găsim într-un fragment din articolul disponibil online. Este prezentat şi studioul televiziunii: „cu sticle goale, căni de cafea crăpate şi sandvişuri pe jumătate mâncate“, de unde Guvernul era condus de „oameni care nu dormiseră de zile întregi“.

Autorul, Mort Rosenblum, corespondent al Associated Press, a amintit că televiziunile au fost esenţiale în luptele pentru înlăturarea regimurilor totalitare din Europa de Est în 1989. Blaine Harden a scris pentru „The Washington Post“ despre Ceauşescu, „care a domnit ca un maniac megaloman peste palatele monumentale construite pentru sine şi a încercat să rupă România atât de sistemul capitalist din Vest, cât şi de ţările reformate din Est“. La Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, unde s-a tras toată ziua, pe 24 decembrie, jurnalistul a văzut cum soldaţii i-au verificat cu atenţie pe toţi vizitatorii, de teamă „că Securitatea ar putea ocupa spitalul“. De la doctori a aflat că în spital mai erau foarte puţine antibiotice şi anestezice. În acest timp, Jean-Jacques Mével aduna pentru „Le Figaro“ informaţii de la Arad: „Schimbarea se anunţă a fi rapidă în al şaselea şi ultimul satelit al URSS, care porneşte acum pe drumul reformei“.

Istoric: „Au preluat senzaţionalul din stradă“
Ziarul „Baltimore Sun“, din statul american Maryland, s-a rătăcit în fake news, ca majoritatea publicaţiilor: „Din cele spuse de martori oculari, teroriştii dirijează focul împotriva oamenilor de pe acoperişurile unor clădiri şi din pivniţele unor case. Oamenii menţionează că mulţi dintre terorişti, îmbrăcaţi în haine civile, vin pe străzi şi îi ucid pe cei mai activi suporteri ai Frontului Salvării Naţionale“. N-a ignorat nici suspiciunile privitoare la apă: „Un moment de pace se lasă asupra pieţii – fiecare primeşte gratis  sticle de apă minerală (Televiziunea Română Liberă a avertizat că apa s-ar putea să fie otrăvită) şi pâine“. Într-un alt articol al ziarului se susţinea că noii conducători politici ai României erau necunoscuţi peste hotare. Departamentul de Stat al SUA ar fi avut îndoieli în legătură cu abilitatea noului guvern de a conduce o ţară lipsită de rădăcini democratice şi cu o economie spulberată de fostul regim politic. „Nimeni din România nu are faima şi popularitatea liderului Solidarităţii Poloneze, Lech Wałesa, în jurul căruia poporul ar putea să se unească“. Ion Iliescu era cel despre care se mai auzise în Statele Unite şi se ştia că ar fi fost prieten cu preşedintele Mihail Gorbaciov, pe care l-a cunoscut în tinereţe, când a studiat la Moscova.     

Constantin Corneanu, istoric, a explicat într-un interviu recent pentru „Weekend Adevărul“ cum au ajuns reporterii din străinătate să transmită fake news. „Mulţi dintre jurnaliştii aflaţi aici au preluat senzaţionalul. Nu ştiu câţi dintre ei erau ofiţeri sub acoperire sau agenţi ai serviciilor de informaţii, dar cert este că presa internaţională a jucat un rol important în amplificarea imaginii despre Revoluţia Română şi înainte de 22 decembrie, şi după“, a spus el. „Cei care au fost aici cred că nu aveau cum să ştie resorturile intime ale unei societăţi despre care cunoşteau puţine lucruri. Au preluat senzaţionalul din stradă, au vorbit despre: arme, tancuri, explozii, împuşcături, zvonuri, lucruri senzaţionale pentru un reporter de front. Cred că s-au lăsat târâţi în haosul informaţional din acele momente, plecând de la ştirile de la Televiziunea Română. Trebuiau să redea evenimentele aflate în desfăşurare şi nu aveau cum să le verifice. Câţi români vorbeau limbi străine? Câţi erau în contact cu presa internaţională?“

Strada Jean-Louis Calderon
Unii reporteri din străinătate au fost omorâţi sau răniţi în Bucureşti, în zilele Revoluţiei. „Haos în Est; doi jurnalişti ucişi în lupta din România“ – acesta este titlul unui articol al „The New York Times“, publicaţie care s-a numărat printre cele care le raportau americanilor tragediile din ţara noastră. Cei doi jurnalişti decedaţi erau Danny Huwe şi Jean-Louis Calderon. Huwe, 42 de ani, lucra ca reporter pentru postul de televiziune belgian VTM şi a fost împuşcat de lunetişti când a încercat să intre cu maşina în România pe la Sofia, prin Bulgaria. Calderon avea 31 de ani şi era reporter la postul de televiziune La Cinq din Franţa. A fost zdrobit de un tanc în Capitală, în timp ce trimitea informaţii despre luptele de aici. Astăzi, o stradă din Bucureşti îi poartă numele.   

Cinci jurnalişti au avut răni grave, printre ei şi doi americani: John Daniszewski de la Associated Press şi John Tagliabue, colegul lor de la „The New York Times“. Emre Aygen, 30 de ani, reporter pentru televiziunea de stat din Turcia, TRT, a fost rănit la periferia Bucureştiului, a declarat Hale Tuna, un oficial al postului din Ankara. A mai explicat că Aygen a fost rănit la cap de un lunetist în vreme ce călătorea cu un grup de jurnalişti. Printre victime se mai aflau fotograful italian Pasquale Modica şi reporterul iugoslav Zeljko Sajin, ambii răniţi în vestul Timişoarei. 

Citiţi şi: 30 de ani de la Revoluţie. John Simpson, corespondent BBC: „Am încercat să opresc tancurile care trăgeau la Biblioteca Centrală“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: