AVANPREMIERĂ Colecţia „Biografii romanţate“ continuă cu „Steinhardt. Bughi mambo rag“, de Lavinia Bălulescu

AVANPREMIERĂ Colecţia „Biografii romanţate“ continuă cu „Steinhardt. Bughi mambo rag“, de Lavinia Bălulescu

Lavinia Bălulescu                                                                                                  FOTO: Marius M. Bogdan

„Adevărul“ prezintă un fragment în avanpremieră din „Steinhardt. Bughi mambo rag“, de Lavinia Bălulescu, volum în curs de apariţie în colecţia „Biografii romanţate” a editurii Polirom.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întîlnit de două ori. Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii. Deşi a terminat Facultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. 

A fost membru al cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru Revista Fundaţiilor Regale, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică”. La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, cînd a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, cîştigîndu-şi traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rînduri de Securitate. În 1980 a fost primit în rîndul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci. Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsînd în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.

-FRAGMENT-

„Acum o vreme, nu mai ştiu dacă în urmă cu un an sau o lună, oricum, era tot vară şi eram singur, îmi bate un cretin la uşă şi se prezintă ca fiind prietenul lu’ fiu‑miu. Zice că, auzi la el!, i‑a trimis Nicu vorbă să vină să ia de la mine nu ştiu ce caiete. Pufnesc în râs. Ce caiete, domnule? Mă felicit totuşi că mă abţin să‑l pocnesc. Domnule, dumneata ştii unde e fiul meu? „Sigur că da, el mi‑a trimis vorbă!“ Simt atunci că aşputea apuca orice obiect din jurul meu, doar ca să strivesc ţeasta acestui nenorocit care stă pe pragul meu şi‑mi cere să mă comport de parcă fiu‑miu ar fi plecat într‑o tabără de vară. Domnule, îi răspund, dumneata ştii că eu am fost coleg cu Einstein?

Cu asta l‑am lovit mai rău decât dacă‑l pocneam cu parul. Îi văd ochii căscându‑se. Nu se aştepta la aşa o replică. Nu‑l suspectez, în definitiv, că ar fi ştiut, cretinul, cine a fost Einstein! Domnule, continui, nu ştiu dacă dumneata cunoşti acest amănunt, dar eu am făcut cursurile Politehnicii din Zürich. Şi am fost coleg cu Albert Einstein. Sigur, eram cu un an mai mic decât el, dar stăteam în cameră cu un italian, Delpiano, mare amator de vioară. Şi Einstein era un violonist pasionat, după cum probabil ştii. Dobitocul m‑a privit tâmp. Nu avea replici pregătite pentru aşa o discuţie. Zic, domnule, Einstein era toată ziua pe la noi prin cameră ca să exerseze la vioară cu Delpiano. Un ştrengar! Vă spun toate astea doar aşa, ca să vă pot întreba acum : credeţi că un om care a fost coleg cu Albert Einstein poate fi un imbecil? Bun, sunt un jidan împuţit şi pe deasupra sunt şi bătrân, dar credeţi că aşputea fi şi bou?

Puţine lucruri mă mai distrează pe lumea asta aşa cum mă amuză să mă gândesc la figura acelui om stând în pragul garsonierei cu gura deschisă, neştiind ce să spună. Domnule, îi mai zic, eu nu am ce caiete să vă mai dau, oricum le‑aţi luat pe toate. Dacă totuşi consideraţi că a mai rămas ceva, vă rog să veniţi să le luaţi când nu sunt eu. Dimineaţa, între opt şi nouă, îmi place să fac piaţa. Intraţi şi simţiţi‑vă ca acasă. Oricum aveţi şi cheie! Apoi am trântit uşa, mă tem că i‑am dat şi una peste nas când am făcut‑o, habar n‑am, dar în ziua aia m‑am simţit cu zece centimetri mai înalt. La prânz mi‑am pus şi un păhărel de lichior, atât de fericit am fost că am avut parte de aşa un dialog. Nu se întâmplă prea des să ai verbul cu tine!

Un timp m‑am gândit să‑mi notez undeva toată discuţia, să nu o uit, ca să i‑o povestesc şi lui Nicu atunci când se‑ntoarce. Poate am scris‑o şi nu mai ştiu unde am pus hârtia, dar chiar şi aşa acum nu mai găsesc momentul să‑i spun asta. O păstrez pentru mine şi uneori o retrăiesc înainte de a adormi. Mă întreb ce‑o fi înţeles dobitocul ăla din tot ce i‑am spus şi mă felicit!“ (Copyright: Editura Polirom)

Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: „Mov“ (Prier, 2004), „Lavinucea“ (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), „Zmeii sînt de treabă“ (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), „La mine-n cap“ (Cartea Românească, 2013), „Terasa Fericirii“ (Polirom, 2018). 

Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. 

Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timişoara şi Bucureşti, iar acum locuieşte în Cluj-Napoca.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările