Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.

Vorbim de o instituţie care prezintă concerte la nici 60 de km de Bucureşti, resursele artistice ale capitalei fiind astfel foarte accesibile, dar având şi ocazia de a utiliza talentele liceului local de artă.

Filarmonica „Paul Constantinescu” are cartierul general într-o clădire din centrul oraşului, e drept, nu pe vadul comercial, dar sala de concerte e renovată, arată modern şi, mai ales, are o acustică foarte bună. Insuficient însă pentru planurile de mărire şi marketing ale managerului, care „a oferit” cantata profană a lui Carl Orff în Casa de Cultură a Sindicatelor. Ar fi trebuit să fie un cadou de ziua femeii. A ieşit un calambur al semnificaţiilor: o sală ce prezervă brutalismul realist socialist în forma sa cea mai decadentă, cu scaune vechi şi murdare ce scârţâie permanent, cu o acustică detestabilă, tocmai pe 6 Martie, ziua în care, pe vremuri, se aniversa instalarea primului guvern comunist al lui Petru Groza.

Discursul despre „sponsori” şi „investitori” al dlui Vlad Mateescu a fost învăluit de o lumină dramatică (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploieşti)

Am asistat şi la un discurs „emoţionat” (cum altfel?) al directorului, promovând un DVD cu filmul aceluiaşi concert la rendiţia din 2018, prezentat drept o „megaproducţie” finanţată de o serie de sponsori ce au beneficiat cu această ocazie de nişte mulţumiri publice mieroase şi, la limită, chiar nedemne. N-aş vrea să se înţeleagă greşit: mecenatul privat este admirabil, iar firmele care au contribuit financiar merită respect, dar când pe coperta acestui DVD nu apar numele soliştilor sau al dirijorului, ci doar numele sponsorilor, ceva nu funcţionează. În primul rând, dorinţa de a scoate din buzunar 75 de RON pentru a-l cumpăra, chiar dacă ar fi, evident, „primul”, „unicul” realizat de o filarmonică românească, după cercetările managerului ploieştean.

DVD-ul Carmina Burana nu creditează decât sponsorii, nu şi artiştii (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploieşti)

Să revin la eveniment. Scena Casei de Cultură a Sindicatelor este înaltă, îngustă şi adâncă. Corurile, aşezate în spate, aveau nevoie de amplificare pentru a fi auzite, iar cine stătea în primele rânduri nu vedea dincolo de cvartetul de corzi, dar în schimb putea anticipa „emoţia” pascală a nopţii de Înviere de la o biserică rurală, unde preotul a instalat nişte boxe pentru ca enoriaşii din curte să audă slujba şi cântarea. O altă alegere neinspirată a fost şi plasarea soliştilor în spatele orchestrei, fiind privaţi astfel şi de vizibilitate şi de proiecţie naturală a sunetului, amplificarea fiind inevitabilă. Tabloul a fost completat de proiectoare de lumini aflate într-un permanent joc al steluţelor şi cercurilor desenate pe tavan şi pereţi. Pe culoarele laterale ale sălii, două perechi de balerini interpretau o coregrafie abstractă, modernă, fără vreo legătură evidentă cu ce se cânta pe scenă, ba chiar distrăgând atenţia de la muzică, pentru că aveai de ales între a privi mişcările lor sau orchestra. Dar condimentul suprem al serii a fost prezenţa intrusivă a fotografilor „profesionişti” şi a unei macarale de filmat în tot acest „Theatrum Mundi”. Plecau balerinii, intra fotograful: era un număr artistic sau o ocupaţie profesională?

Ecranele din sală ar fi putut fi folosite pentru titrare. (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploieşti)

Acum, n-aş putea estima câţi dintre cei prezenţi în sală la acest concert ştiu despre ce e vorba în Carmina Burana. În lateralele scenei erau amplasate două ecrane pe care se vedea afişul concertului. Era atât de simplu şi atât de util să fie utilizate pentru afişarea versurilor şi a traducerii lor! Judecând după aplauzele şi ovaţiile furtunoase dintre părţile lucrării dar mai ales de la sfârşitul acestei „megaproducţii”, tind să cred că mulţi dintre  entuziasmaţi fac parte din categoria celor care afirmă „nu-mi place muzica clasică, dar bucata asta îmi place”, recunoscând faimoasa O Fortuna. Ceea ce este o mare realizare, fără nici o ironie. Dar tocmai acestor spectatori le este datoare Filarmonica „Paul Constantinescu” cu un concert adevărat, în sala de audiţii, pentru a continua această „introducere” cu un episod în care totuşi valoarea muzicii clasice să fie pe primul plan.

Carmina Burana nu este altceva decât o reprezentaţie muzicală a unui amestec literar dintre romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco şi povestirile licenţioase ale lui Ion Creangă, privite şi din perspectiva inocentă a lui Cişmigiu et. Comp. Imaginaţi-vă un cercetător academic pierdut într-o bibliotecă a unei vechi abaţii medievale, studiind ceasloave pictate de mână, a cărui atenţie este captată de căderea unei ciorne dintre paginile cărţoiului. Hârtia e istorică, din cel mai întunecat ev mediu, e scrisă în latină vulgară amestecată cu franceză şi germană veche, dar surpriza cea mai mare este că nu conţine imnuri către Dumnezeu, ci versificări licenţioase ale celor mai imediate surse de umor popular: excese de toate felurile, lăcomie, beţie, noroc la bani, sex, o curte a miracolelor veche şi neschimbată timp de sute de ani. Carl Orff a selectat dintre aceste ciorne micii istorii, texte deşucheate şi le-a pus pe o muzică extraordinară, accesibilă şi penetrantă, cu aluzii la Stravinsky şi Monteverdi, care-i dau tot caracterul, atât modern cât şi sacru. De exemplu, singura arie pentru tenor trebuie cântată în falsetto (motiv pentru care a fost preferată vocea contratenorului Cezar Ouatu), iar expresivitatea ei este îndurerată şi lipsită de speranţă. Un imn filosofic despre condiţia umană? Un suspin de dragoste? Nici vorbă, ea descrie chinurile unei lebede puse la copt în cuptor. Corul are şi el parte de nişte versuri deşucheate, să luăm exemplul secţiunii Si puer cum puellula (Dacă un băiat şi-o fată):

Dacă un băiat şi-o fată
Stau destul într-o-ncăpere,
Copularea-i fericită.
Dragostea se-nalţă
Şi între cei doi,
pudoarea risipindu-se,
începe-un joc inefabil,
al picioarelor, braţelor şi buzelor.

Acesta este contrastul dintre muzică şi cuvânt şi dintre sacru şi profan din Carmina Burana.  În ce măsură a fost servit acest contrast la Ploieşti?

Corzile orchestrei ploieştene au sunat sec, fără nici o vibraţie, iar cornii au cântat destul de aproximativ. Noroc cu dirijorul Jin Wang, care a ţinut totul împreună şi a tactat exact. E drept, totul s-a bazat pe sonorităţile masive şi puternice, orice tentativă de nuanţare fiind abandonată. Nu-mi pot explica totuşi de ce a acceptat să dirijeze în condiţii atât de potrivnice şi să cauţioneze kitsch-ul omniprezent. Corurile reunite ale filarmonicilor din Ploieşti şi Craiova n-au avut dicţie, fiind imposibil de identificat măcar limba în care cântau (iar în Carmina Burana sunt trei idiomuri).

Singurele bucurii ale serii: Cezar Ouatu, Cristina Oltean şi Alexandru Constantin la finalul concertului Carmina Burana de la Ploieşti. (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploieşti)

Cel mai bine s-au descurcat soliştii. Alexandru Constantin a reuşit să traverseze cu bine partitura baritonului, cea mai lungă şi foarte dificilă, în care registrul acut e pus la grea încercare. N-a mai avut resurse să redea bufoneria unor versuri, atât de savuroasă. În acest context, referinţa solistică românească rămâne totuşi Iordache Basalic. Cristina Oltean a fost o surpriză plăcută pentru că vocea ei se află în acest moment într-o tranziţie de la cea de soprană lejeră de coloratură la soprană lirică. Astfel, solista ONB a avut şi note înalte atacate cu siguranţă, dar şi tensiunea dramatică indusă de presiunea pe care o cerea muzica, etalând o uniformitate a timbrului pe toată întinderea vocii. În fine, Cezar Ouatu a fost în elementul său în partitura altfel înfiorătoare pentru un tenor. Contratenorul ploieştean a fost o soluţie inspirată. Ce păcat, totuşi, ar fi putut fi o seară mult mai interesantă.

Caseta tehnică:

Vineri, 6 martie, la Casa de Cultură a Sindicatelor, Ploieşti

Carl Orff: Carmina Burana
Solişti: Cristina Oltean, Cezar Ouatu, Alexandru Constantin Orchestra şi Corul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Corul Filarmonicii „Oltenia”, Craiova Corul de copii „Allegrezza” al Colegiului de Artă „Carmen Sylva”, Ploieşti Dirijor: Jin Wang

Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.