Povestea coafezei decorate de trei mari puteri ale lumii: a sfidat nazismul, a supraviețuit lagărelor și a trăit până la 105 ani

O coafeză a strâns mai multe decorații militare în Al Doilea Război Mondial, decât o armată întreagă. A reușit să fie onorată de trei țări diferite, dând dovadă de o ambiție și de un curaj excepțional. A supraviețuit miraculos torturilor, lagărelor de concentrare, și a trăti până la 105 ani.

Andree Peel FOTO Sophie Munro/womenhistorynetwork.org

De-a lungul istoriei, eroii nu au fost doar cei cu spada sau pușca în mână. Sau chiar dintre cei care au comandat mari armate și au întreprins campanii de cucerire impresionante. De un eroism aparte au fost și oameni aparent simpli, care au dat dovadă de un curaj și de o tărie de caracter ieșite din comun. Unul dintre cele mai bune exemple este Andrée Peel, o coafeză din Franța care a ajuns unul dintre cei mai decorați oameni ai celui de-al Doilea Război Mondial. Statul francez i-a recunoscut meritele excepționale, conferindu-i Legiunea de Onoare la vârsta de 99 de ani, completând o panoplie de decorații ce includea Croix de Guerre (Franța), Medal of Freedom (SUA) și recunoașterea personală a lui Winston Churchill (Marea Britanie). După o viață în care s-a întâlnit cu moartea în repetate rânduri și a supraviețuit miraculos totalitarismului, Andrée Peel a decedat la 105 ani, fiind înmormântată cu onoruri militare. Din memoriile sale, publicate inițial în Marea Britanie, cu titlul „Miracles Do Happen!”, aflăm povestea ei incredibilă de viață. Ceva ce puțini și-ar putea închipui.

Un război ucigător și viața tihnită a unei coafeze

Andrée Peel s-a născut la 3 februarie 1905 în orașul Brest, provincia Bretagne, Franța. Se numea Andrée Virot, după numele său de domnișoară, și provenea dintr-o familie obișnuită, fără legături cu lumea spionajului sau a acțiunilor clandestine. Nici măcar cu armata. Nu se știe mai nimic despre copilăria lui Andrée, doar că era pasionată de industria de înfrumusețare. Adică îi plăcea să facă coafuri, manichiuri și alte operațiuni ce țin de cochetăria feminină. Era și foarte talentată. A strâns o clientelă foarte fidelă, reușind să urce rapid pe treptele carierei. A ajuns, prin 1938, să-și deschidă chiar propriul salon, în Brest.

După doi ani de activitate profitabilă, în vara lui 1940, războiul declanșat de Germania nazistă, cu un an mai devreme, avea să-i schimbe definitiv viața. Când trupele Wehrmachtului au ajuns în portul Brest, Andrée a început să ascundă, în casa și în salonul ei, soldați francezi aflați în retragere. Le făcea rost, pe ascuns, de haine civile, de prin vecini, și îi ajuta să scape din oraș fără a fi prinși de nemți. O făcea din motive umanitare. Nu dorea ca niciunul dintre compatrioții ei să fie prins și împușcat sau dus în lagăre de prizonieri.

Mai apoi, pe 18 iunie, Andrée a auzit la radio celebrul mesaj al generalului Charles de Gaulle. Pentru Andrée, cuvintele acestuia – „Franța a pierdut o bătălie, dar nu a pierdut războiul” – au reprezentat un declic. Și-a dat seama că fiecare francez trebuie să lupte așa cum poate împotriva forțelor de ocupație.

„Agentul Rose”, unul dintre cei mai importanți luptători ai Rezistenței

Iar Andrée Peel și-a dat seama că poate face multe pentru țara ei. A continuat, la scară largă, să ascundă, să îmbrace și să ajute să scape soldați francezi rămași prin zonă. Ulterior, Andrée a devenit o luptătoare în Rezistența franceză. Ba chiar a reușit să pună pe picioare propria grupare. Practic, a ajuns liderul unei subsecțiuni a Rezistenței, sub numele de cod „Agent Rose”.

În timp ce alții, din echipa ei, se foloseau de arme, de explozibili sau de sabotaje pentru a lupta cu nemții, „Agent Rose” elabora planuri, distribuia presă clandestină și participa la operațiuni extrem de riscante. Într-un port strategic precum Brest, informațiile despre mișcările navale și trupele germane erau vitale pentru serviciile aliate de spionaj și contraspionaj, iar Andrée le furniza cu o precizie remarcabilă.

În plus, își risca viața semnalizând, cu torțe, avioanelor aliate pentru a le ghida către locuri de aterizare improvizate. Andrée Peel a participat și la operațiuni de sabotaj, inclusiv distrugerea unor depozite de combustibil destinate armatei germane și întreruperea liniilor de aprovizionare. Totuși, cea mai notabilă contribuție a sa rămâne salvarea a 102 aviatori aliați. Practic, aceștia erau fie parașutați în zonă și nu mai reușeau să ajungă la locurile de întâlnire, fie avioanele lor erau doborâte. În plus, era vorba și despre sabotori sau agenți englezi care riscau să fie descoperiți.

Pe toți aceștia îi ascundea, le procura haine și noi identități și îi ajuta să ajungă la navele aliate aflate în larg. „În acea perioadă, toți ne puneam viețile în pericol, dar o făceam pentru că luptam pentru libertate. A fost o vreme groaznică, dar, privind înapoi, sunt atât de mândră de ceea ce am făcut și mă bucur că am ajutat la apărarea libertății generațiilor viitoare”, preciza Andrée Peel.

Franțuzoaica mărturisea că nu se gândea la siguranța personală și că era animată mai ales de acea fervoare de a contribui la salvarea patriei. „Nu știi ce este libertatea dacă nu ai pierdut-o niciodată. Singura noastră teamă era să nu fim torturați și să nu vorbim sub tortură. Rareori m-am gândit la siguranța mea personală. Pur și simplu am acționat și am făcut ceea ce am crezut că este corect”, mărturisea Andrée.

Începutul calvarului și drumul micracolelor

Eficiența rețelei sale a atras inevitabil atenția poliției secrete germane, adică Gestapo. Simțind că nemții sunt pe urmele ei, Andrée a fugit la Paris sub o nouă identitate. Dar, la scurt timp după debarcarea din Normandia, o altă membră a Rezistenței, din rețeaua ei, capturată de nemți, a cedat torturii și le-a dat celor de la Gestapo numele și semnalmentele ei. Andrée a fost arestată.

Au interogat-o zile întregi, folosind metode de o brutalitate ieșită din comun. Torturi care ar fi îngenuncheat majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, nu a scos niciun cuvânt și nu a trădat pe nimeni. „M-am născut cu curaj. Nu am permis unor oameni cruzi să găsească în mine o persoană pe care să o poată tortura”, avea să declare ea peste decenii.

Furioși, naziștii au trecut-o pe lista neagră. Au purtat-o prin cele mai crunte lagăre de femei. A fost un traseu al miracolelor. În aceste lagăre, de cel puțin trei ori, Andrée a fost la un pas de moarte. Prima dată a ajuns la Ravensbrück. La sosire, prizonierii erau conduși în ceea ce ea avea să realizeze mai târziu că este o cameră de gazare. Din motive pe care nimeni nu le-a explicat vreodată, ușile s-au deschis și au fost eliberați.

Ulterior, a fost transferată la Buchenwald, unde s-a îmbolnăvit de meningită. A supraviețuit miraculos, deși nu a primit asistență medicală, iar majoritatea prizonierelor din lotul ei au decedat. Mai apoi, când trebuia să fie dusă din nou la camera de gazare alături de alte prizoniere, o deținută poloneză i-a smuls din mână hârtia cu numărul care o condamna și l-a ascuns înainte ca gardienii să-și dea seama.

Apogeul dramatic al biografiei sale a avut loc în aprilie 1945. În timp ce trupele americane se apropiau de Buchenwald, SS-ul a început lichidarea deținuților pentru a șterge urmele crimelor. Andrée era deja aliniată în fața plutonului de execuție când primele blindate ale armatei SUA au străpuns perimetrul lagărului. A scăpat la o fracțiune de secundă.

Cea mai decorată femeie a celui de-al Doilea Război Mondial

După război, Andrée s-a mutat la Londra și s-a căsătorit cu englezul John Peel. Ulterior, cei doi s-au stabilit în Bristol, ducând o viață discretă până la publicarea memoriilor sale, „Miracles Do Happen!”. A fost decorată cu cele mai înalte distincții pentru lupta ei în cadrul Rezistenței, de către francezi, britanici și americani.

Andrée Peel a încetat din viață în 2010, la 105 ani. A fost înmormântată cu onoruri din partea Franței și Marii Britanii.