Ziua în care memoria morţilor a fost adusă să protesteze în stradă

FOTO Profimedia

Sigur că există explicaţii multiple pentru migraţia protestelor violente din SUA înspre ţările Europei occidentale.

Dar imaginea statuii lui Edward Colston dată jos de pe soclu de manifestanţii din Bristol şi spânzurată ritual cu capul în jos mi se pare a fi profund relevantă pentru acest fenomen pentru mulţi inexplicabil altfel decât prin mimetism extrem şi instincte animalice eliberate din oala misterioasă în care fierbe anarhismul. Dar, dacă ar fi aşa, lucrurile ar fi extrem de lineare şi simple şi uşor de demontat strict propagandistic ca încercare a neo-marxiştilor globalişti finanţaţi în scopul exclusiv de a-l împiedica pe Trump să preia un al doilea mandat.

Convingerea mea personală este că explicaţia ar trebui căutată mult mai în profunzime, în lumea ciudată şi cred foarte greu de înţeles pentru generaţiile actuale, cea a Europei în care una dintre cele mai prospere industrii a fost cea a comerţului cu sclavi, exemplu sinistru de minciună creştină operaţională, cu puritanii portughezi, britanici, francezi, olandezi, spanioli proprietari şi operatori de nave special construite pentru a prelua în condiţii înfiorătoare sclavi din Africa şi a-i aduce, exclusiv în calitate de animale de povară, mai ales în zona Americii de Nord, în coloniile franceze şi britanice de acolo. Profiturile erau uriaşe şi au îmbogăţit, cu mult dincolo de cele mai nebuneşti speranţe, nu numai pe proprietarii vaselor respective şi pe organizatorii târgurilor de sclavi, ci şi pe cei care, în ţările amintite şi nu numai, au înţeles foarte rapid posibilităţile ce li se deschideau în faţă şi au început să formeze companii specializate, la început în regim de IMM-uri, apoi ca entităţi cu participare multinaţională în care se investeau sume enorme deoarece uriaşe erau şi profiturile, pur şi simplu datorită costului infim al mărfii.

Totul se baza pe convingerea absolută că „marfa“ însemna o categorie de fiinţe cu un statut inferior, imposibil de pus pe o treaptă de egalitate cu rasa albă a celor aleşi. Există texte de predici din acele vremuri în care se spunea că „aceia“, aduşi în lanţuri ca animalele şi îmbarcaţi pe transportoarele de sclavi, chiar asta erau, o rasă inferioară. Vreţi o dovadă? - erau întrebaţi drept-credincioşii. Păi asta fusese chiar voinţa lui Dumnezeu din moment ce îi însemnase pe viaţă cu o culoare distinctivă, negrul, de regulă semnul lui Ducă-se pe pustii. Păi atunci, care e problema să-i pui la muncă în folosul celor pe care acelaşi Dumnezeu înţelept şi milostiv le dăduse lumea în stăpânire, că doar nu scrie nicăieri în Biblie, Doamne iartă şi păzeşte, că Adam şi Eva n-ar fi fost albi ca laptele (eventual, într-o interpretare puristă, având chiar părul blond şi ochii albaştri)? Dacă aveai cumva vreo îndoială, timp de secole răspunsul final îl descopereai pe rug. Sau, în orice caz, inclusiv acum, anatema sau afurisenia te aşteptau.

Aşa ajungem la personajul fascinant care a fost Edward Colston (1636-1721, cetăţean exemplar şi binefăcător al oraşului Bristol şi al altor localităţi ale Angliei şi extrem, extrem de prosper comersant de sclavi.

În Bristol a deschis o tradiţie, compania sa reprezentând succesul exemplar care a stat la baza faimei de neegalat a oraşului devenit între 1730-1745 „capitala comerţului de sclavi“ din zona Atlanticului.

Statuia lui Colston din Bristol FOTO Shutterstock

Colston a lucrat în stil mare, a devenit membru în Royal African Company care deţinea monopolul în Anglia pentru comerţul din vestul Africii cu aur, argint, fildeş şi sclavi. Ajunge să ocupe cea mai înaltă poziţie executivă în compania creată de regele Carol al II-lea şi de fratele său, Ducele de York, devenit mai apoi Regele James I-ul. Să nu credeţi cumva că era o ocupaţie de care-i era cuiva ruşine. Nicidecum, căci printre investitorii în compania ce se ocupa de comerţul cu sclavi se numără personalităţi renumite precum filozoful şi medicul John Locke, cel rămas în istorie drept „Părintele Liberalismului“. Astea fiind spuse, să mai consemnăm şi faptul că, în perioada în care Colston a activat în cadrul companiei, registrele comerciale arată că navele Royal African Company au transportat aproximativ 84.000 de sclavi proveniţi din Africa (bărbaţi, femei şi copii) dintre care 19.000 au murit în timpul călătoriei pe mare.

Dar Colston nu a fost doar un negustor de sclai. Şi de aici începe a doua poveste despre personajul care, bun creştin, învăţase bine lecţia despre mântuirea sufletului prin fapte de milostivenie şi despre spiritul civic autentic dovedit prin acţiuni în slujba comunităţii. Cu banii proveniţi din infamantul comerţ de sclavi construieşte şcoli, spitale în Bristol (oraşul unde au trăit părinţii săi), în Londra şi în multe alte locuri, fondează organizaţii de caritate active încă şi azi, finanţează construcţia unei biserici şi a unei catedrale. Dovedind acelaşi tip de comportament duplicitar, pe de o parte devine un personaj extrem de religios, investind sume importante în lăcaşurile de învăţământ religios.

Pe de altă parte, în calitatea sa de respectabil membru al Parlamentului britanic, în anii '70, Colston solicită aprobarea ca acest comerţ cu sclavi să se dezvolte în continuare, el însuşi, în ultimii ani de viaţă, devenind şeful şi investitorul principal într-altă companie de comerţ cu sclavi, South Seas Company. În perioada când a activat acolo, compania a transportat 15.931 de sclavi din Africa dintre care 2.980 au murit în timpul călătoriei.

Foarte mult timp, acest tip de comportament nu a pus probleme. Dimpotrivă. Numele lui Colston a fost dat unor străzi, şcoli, spitale, fundaţii de binefacere. Dar, în acest moment, lucrurile par să se schimbe şi aici cred că se află rădăcinile profunde ale furiei care agită o parte din ce în ce mai importantă a unei Americi care nu mai vrea să fie caracterizată de dominaţia modelului identitar WASP şi, în Europa, a celor care simpt că pot avea curajul să-şi revendice originile. Totul în contextul unei construcţii ce datează de câteva decenii, cea a recunoaşterii faptului că noţiunea de „stat naţional“ nu se mai suprapune unilateral doar pe existenţa, mentalităţile şi valorile populaţiei majoritare. Unii ar adăuga aici şi faptul că, privind strict din punct de vedere demografic, evoluţiile din SUA par să indice faptul că „majoritatea albă“ este în pierdere de teren (la fel în unele ţări din occidentul european) în faţa unor comunităţi tradiţional foarte prolifice şi din ce în ce mai solid implantate la toate nivele economicei şi societăţii.

Vocea lor se aude acum, într-o acumulare de exasperări istorice uşor de înţeles dar, în multer cazuri, animate de o dorinţă de revanşă pentru umilinţele zilnice venite din partea unor personaje moştenind mentalitatea profundă a comerciantului de sclavi Colston, negustorul de „suboameni“, mentalitate prezentă şi la poliţiştii care au produs tragicul episod George Floyd.

Povestea nu s-a încheiat aici. Să vedem care dintre dimensiuni va deveni prioritară. Cea a manifestărilor violente şi posibil imposibil de ţinut în frâu? Sau, dimpotrivă, acestea nu au fost decât preludiul pentru trecerea la nivelul superior şi cu mari implicaţii politice şi simbolice, cel reprezentat de spectaculoasa demisie din Partidul Republican şi înscrierea la Democraţi a generalului Colin Powell (FOTO Shutterstock), fost Secretar de Stat şi eroul de necontestat al Operaţiunilor „Scutul Deşertului“ şi apoi „Furtună în Deşert“, personaj emblematic al Americii, prezentat de ambii preşedinţi din familia Bush ca erou de culoare sub steagul înstelat.      

Până unde va merge această revoltă identitară de acum şi cine va plăti preţul final, acum când pe străzile din diverse oraşe din SUA apar grupuri de „vigilantes“ dublând sau chiar înlocuind în ultimele zone forţele de ordine? Şi dacă aici se ajunge, cine poate cu adevărat să asigure managementul de criză pentru ca ceea ce am numit „memoria morţilor“ să nu devină corozivă şi să atace structurile de rezistenţă ale societăţii?