Vrei să te îmbogăţeşti brusc? Fă-te evaluator de proiecte culturale!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cum să stricăm ce merge ok, varianta Guvernul României. FOTO: Jacques Gaimard/Stockvault
Cum să stricăm ce merge ok, varianta Guvernul României. FOTO: Jacques Gaimard/Stockvault

Nu e o glumă şi nici bătaie de joc la adresa evaluatorilor. Este concluzia (una, nu singura) ultimelor modificări aduse legii (OG 51/1998) care reglementează finanţarea de programe şi proiecte culturale. Iniţiate de Ministerul Culturii şi avizate de un cîrd de alte ministere şi autorităţi ale Statului.

Cel mai probabil, ceea ce scriu în continuare, despre o recent adoptată ordonanţă de urgenţă, nu e de interes sau pe înţelesul celor mai mulţi, al celor care n-au treabă cu proiectele culturale. Însă e relevant: să nu credeţi că doar în materie de cultură există acest grad de necunoaştere cronică a obiectului legiferării sau de lipsă gîndire elementară. Doar înlocuiţi „cultură” cu „agricultură”, „educaţie” sau „energie” şi e fix la fel. 

Principala instituţie care se ocupă de finanţarea – prin concurs – de proiecte culturale se numeşte AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional). Ca să fie concurs, proiectele sînt evaluate. De nişte experţi externi, care-şi depun CV-ul pentru a fi selectaţi ca evaluatori. Evaluatorii sînt plătiţi din subvenţia dată de Ministerul Culturii către AFCN, iar o problemă constantă e că sînt plătiţi prost, deci nu prea găseşti oameni. În prezent, un evaluator primeşte 180 de lei brut şi evaluează, de regulă, între 20 şi 23 de proiecte, deci, în total, în jur de 3.000 de lei net. Nu doar AFCN lucrează cu evaluatori, ci şi instituţiile de la nivel local – Arcub (centrul de proiecte culturale al Bucureştiului), Centrul de Proiecte de la Timişoara etc. Peste tot, aceeaşi dificultate de a găsi experţi „ieftini”.

Ca să rezolve această problemă, a evaluatorilor (şi buni, şi necoruptibili), s-a propus, iniţial, ca remuneraţia să fie între 5 şi 10% din salariul ordonatorului de credite. În cazul AFCN, ordonatorul de credite este directorul, iar 5-10% din salariul lui înseamnă 300-600 de lei brut (se percepe 10% impozit). Decent. Doar că, ce să vezi, între timp, pe traseul ordonanţei de urgenţă, cineva a simţit nevoia irepresibilă să adauge un cuvînt: „între 5 şi 10% din salariul ordonatorului PRINCIPAL de credite”. Nu ştiu, i s-o fi părut cuiva că nu sună bine altfel, n-are poezie interioară.

Doar că ordonatorul PRINCIPAL de credite la AFCN este... ministrul Culturii. 5-10% din salariul lui înseamnă 1.000-2.000 de lei brut. La Arcub sau Centrul de Proiecte de la Timişoara, ordonatorul PRINCIPAL de credite e primarul. Nu ştiu ce salariu are Dominic Fritz, dar Nicuşor Dan are cam cît ministrul Culturii. 

Să vedem ce ne spune, aşadar, proaspăta ordonanţă salvatoare? Păi, ne spune că AFCN, Arcub etc. pot fie să plătească evaluatorii cu minim 1.000 de lei brut pe proiect, adică vreo 20.000 lei (4.000 de euro) net pentru toate proiectele, fie să le dea 2.000 de lei brut PENTRU TOATE PROIECTELE. Adică mai puţin decît primesc acum (cu 40% mai puţin), cînd deja e greu să găseşti experţi. Pun pariu că, atîta timp cît e chestia asta în vigoare, or să prefere să plătească 1.000 lei pe proiect, căci altfel vor trebui să vină autorii colectivi ai acestui act normativ să evalueze proiecte culturale. Sau, cine ştie, zilele astea se vor duce autorii colectivi să invoce eroarea materială: „N-am vrut, domle, să zicem ordonator principal, a completat autocorrect-ul”.                                                                       *

Asta e doar o prostie. Mai sînt şi altele.

De pildă, operatorii culturali vor descoperi, probabil cu mare încîntare, că, pe partea de cheltuieli de producţie şi organizare, vor deconta la AFCN (etc.) doar 84 de lei din 100 cheltuiţi. De ce? Păi, înţelepţii autori ai noii ordonanţe s-au gîndit că finanţările de proiecte culturale sînt aşa, ca banii europeni de consultanţă, deci au scris că TVA-ul nu poate fi decontat. Doar că operatorii culturali, în general ONG-uri, sînt end-useri, aşa că atunci cînd cumpără seturi de vopseluri pentru copiii cu care fac educaţie prin cultură, le cumpără cu TVA. Pe care, acum, îl vor da din buzunar, că aşa e-n tenis şi cînd fac experţii în legislaţie revoluţie. Iar dacă-s SRL-uri (adică persoane impozabile, ceea ce ONG-urile nu sînt), au şansa nesperată să facă rost (pe bani) de un contabil care să le explice cum e cu rambursarea TVA şi să facă... nu ştiu, ceva, poate. În afară de costurile cu oameni, se plăteşte TVA pentru tot. Deci, 16 lei din fiecare 100 de lei cheltuiţi – din fonduri proprii. S-a scos Statul român, recuperează adevărata hoţie!                                                                                *

O altă problemă a finanţărilor culturale e(ra) dificultatea ca ele să fie multianuale, adică să ai o ofertă coerentă pe o durată mai lungă, nu doar cinci luni pe an, de la sfîrşitul primăverii pînă la începutul toamnei. Teoretic, vechea formă a OG 51/1998 zicea că programele multianuale sînt cele a căror implementare excede exerciţiul bugetar curent, adică durează mai mult de un an, însă blocajul era (şi este) la nivelul legislaţiei finanţelor publice. 

Ei bine, noua ordonanţă rezolvă toooate problemele. În exact acelaşi stil ca mai sus. Respectiv, nu mai umblăm, domle, aşa, cu programe care pot să dureze nu se ştie cîţi ani. Zicem clar: exerciţiul bugetar curent şi cel ulterior. Adică maxim doi ani, dacă se semnează contractul în ianuarie – ceea ce nu prea e cazul, căci bugetele publice nu prea se adoptă în ianuarie. În practică, un an şi jumătate. Le ajunge, mama lor de stahanovişti de tot vor să facă programe culturale. 

Treaba cu legislaţia finanţelor publice se rezolvă şi ea: zice noua ordonanţă că, în mod uimitor, la contractele de finanţare culturală se aplică însuşi Codul Civil (cine-ar fi zis??) şi se va lucra cu clauze suspensive (din seria „vă dăm dacă primim şi noi”).

                                                                                   *

Mai am şi nişte mistere rămase nelămurite – de pildă, dacă „activitate neeconomică” e cea care „nu are drept scop furnizarea de bunuri sau servicii”, iar instituţiile/autorităţile publice au prin definiţie activitate neeconomică, ele, instituţiile (ca şi ONG-urile), cu ce se ocupă, mai precis, că vedem că servicii nu furnizează? Lasă instituţiile culturale, dar direcţiile de asistenţă socială ce fac, din pdv-ul autorilor colectivi ai ordonanţei de faţă? Că-n Codul civil au mai rămas doar lucrările (care-s variaţii la servicii) şi persoanele. Dac-aş fi cu adevărat rea, aş explora posibilitatea că cine ştie, poate se ocupă de traficul de persoane??? Dar mă opresc aici. 

Aş mai adăuga, totuşi, că următoarea sesiune de finanţare organizată de AFCN ar trebui să fie în septembrie şi că noua ordonanţă are nevoie de noi norme metodologice, pentru ca sesiunea din septembrie să se ţină (nu mai spun de finanţările pentru Capitala Culturală Europeană, ea e de-abia la anul, ce atîta grabă...). Presimt că în Ministerul Culturii va lucra toată lumea ca un muşuroi de furnicuţe (alternativ, un roi de albinuţe), în iulie şi august, pentru a se asigura că nu lasă sectorul cultural cu ochii-n soare. Căci doar nu erau autorii colectivi fraieri, să pună un termen de intrare în vigoare care să nu blocheze tot. 

Şi abia aştept să citesc iar, pe Facebook, cum se laudă unii că-s autorii acestei ordonanţe. E realmente meritoriu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite