Vrăjitoarea

În lumea românească veche, vrăjitoarea s-a impus în special în sectorul casnic, fiind un fel de administrator subtil al relelor curente. Într-un basm valah (cules de A. I. Candrea), se spune că Dumnezeu ieşise la plimbare într-o trăsură trasă de doisprezece cai înaripaţi. Pe oriunde trecea era încântat de frumuseţea lumii, căci îngălbenise frunza şi pădurile păreau poleite.

Într-o vâlcea în care mai plutea încă mirosul strugurilor copţi, Dumnezeu a întâlnit o vrăjitoare. Era o femeie mărunţică şi preocupată în asemenea măsură de treaba ei, încât nici măcar n-a ridicat ochii spre trăsura divină. Femeia mesteca fără grabă într-o căldăruşă, iar cu cealaltă mână înteţea focul dedesubtul ei.

Din înaltul cerului, Dumnezeu şi-a dat imediat seama că vrăjitoarea prepara o licoare pentru un avocat. Acesta voia să-şi scape clientul de spânzurătoare și îi plătise cinci galbeni pentru fiertură, fiind încredinţat că astfel vorbele lui vor căpăta mai multă greutate.

Deși acceptată în orice comunitate, legăturile cu vrăjitoarea sunt mai de grabă secrete. Izolată, blamată de Biserică, ocolită la lumina zilei, vrăjitoarea indică viaţa subterană a unei colectivităţi, gata să plătească 5 galbeni pentru un miracol oricât de mic.

Dumnezeu, indignat de acest rol al ei şi mai cu seamă de puterile acelei licori, cu un singur gest, a-ngheţat fiertura din căldăruşă.

Vrăjitoarea, în sfârşit, a ridicat privirea şi-a văzut echipajul strălucitor. Dar, deşi ne-am fi aşteptat să fie impresionată, nu schiţează nici măcar un semn de respect sau de căinţă. Ea rosteşte la rându-i o vrajă, care în mod paradoxal împietreşte caii lui Dumnezeu.

Această povestire din secolul al XIX-lea pare să dea un credit enorm vrăjitoriei. Totuşi, dincolo de aceasta, se află şi un alt mesaj cu mult mai interesant. Dumnezeu se aşteptase la acest lucru. Ştia că vrăjitoarea îi poate opri caii în loc. În ciuda acestui fapt, nu poate să treacă pe lângă ea şi să-i ignore bucătăria magică.

Povestea nu face elogiul vrăjitoarei, ci pare să exprime subtil un conflict ale cărui rădăcini se pierd în lumea arhaică.

Dar mai mult, în poveste ni se spune că Dumnezeu nu poate face nimic pentru a-şi recupera caii şi a o lua din loc. El rămâne ţintuit de puterea unei vrăjitoare. Această ipostază, de entitate cu puteri limitate, apare adeseori în basmele româneşti. Neputincios, Dumnezeu nu are decât o singură soluţie: să cedeze! El face din nou ca elixirul magic să fiarbă, şi abia atunci pornesc şi caii săi.

Avocatul îşi bea licoarea şi este într-adevăr atât de convingător, încât condamnatul scapă de spânzurătoare. Evident, acesta chiar îşi merita pedeapsa, iar Dumnezeu era la curent cu toate faptele lui. Totuşi nu intervine şi nu corectează această întâmplare. Viaţa fostului condamnat continuă fără incidente mari, deşi el visează noapte de noapte, un laţ care se leagănă în aşteptarea sa. Nu devine mai bun. Dar nici nu mai are elanul faptei crude, care îl dusese la spânzurătoare.

După ce lucrurile intră în normal, vrăjitoarea pare mulţumită, iar Creatorul nu-i poartă ranchiună. Peste valea învăluită de toleranţa lunii octombrie, se ridică din nou aburii fierturii. Iar Dumnezeu îşi asumă responsabilitatea atât pentru frumuseţea cât şi pentru relele lumii. În fond, vrăjitoarea este creaţia sa. El ştie că e parte din proiectul său şi tocmai de aceea, în anumite zile încearcă s-o oprească nu atât nemulţumit de ea, cât de sine, ca un avertisment pentru toţi creatorii geniali, din mintea cărora mai iese din când în când şi câte o vrăjitoare.