Un regret

Tot mai multe regrete îmi întemeiază și-mi sufocă insomniile, cât sunt de bătrân, ajuns la 91 de ani, cu nevoia imperioasă de a lua totul de la început.

Unul dintre aceste regrete este că nu am reușit și nu știu de ce am tot pregetat să-mi împlinesc dorința de a vedea cu ochii mei Bucovina cernăuțeană, când, aflat în Târgul Siret, știam că de acest univers cernăuțean mă despart, cu un autobuz, numai 30 de km.

Un prieten despre care am să vorbesc mai târziu m-a îndemnat să nu preget și recunosc că am pregetat.

Mi s-ar fi împlinit, repet, dorința, dacă pășeam în universul Bucovinei cernăuțene, și, inspirat de arhitectura monumentală apuseană, aș fi putut vedea Liceul German ca o universitate, în care, la catedra de limbă română, în anul 1861, Aron Pumnul, profesorul, l-a învățat pe viitorul cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, în vârstă de 11 ani să șlefuiască limba română până când avea să ajungă la armoniile muzicale din celebra „Sara pe deal”, recitată un veac mai târziu pentru fonoteca de aur a radioului nostru de către Mihail Sadoveanu.

Aș fi putut să-i întâlnesc, în acest univers cernăuțean, pe copiii românilor care, într-o școală, un club particular de fapt, condus de profesorul Iurie Levcic, învață să grăiască perfect românește limba părinților în care vorbesc acasă și cântece patriotice românești, coriști în cel mai deplin înțeles al cuvântului ce aveau să vină cu profesorul lor devotat limbii române în Vâlcea, să dea spectacole la Mânăstirea Bistrița, unde au locuit, în fața credincioșilor ce se închinau la ctitoria boierilor Craiovești, mânăstire unde a avut loc nunta voievodului Neagoe Basarab cu Doamna Despina.

Acești copii au dat un spectacol cu cor de cântece patriotice și la Casa de Cultură din Horezu, apoi au venit să mă întâlnească și în cuibul meu slătiorean, știind unii dintre ei – cei mai mari – că sunt autorul romanului „Niște țărani”, apărut și la Chișinău în patru sau cinci ediții și poate că aș fi putut astfel, dacă intram în universul bucovinean cernăuțean, să-mi împlinesc datoria și de a întâlni pe românii care, la editura lor numită Bukrek, au tipărit în limba rusă romanul Ciocoii noi cu bodyguard, reproducând ediția I a romanului tradus de profesorii catedrei de limbi romanice la Universitatea din Sankt Petersburg, la propunerea și sub conducerea prietenului meu, diplomatul Cornel Ionel Ciubotariu, care a tradus mai înainte romanul și în limba bulgară.

Sunt dator apoi să fac mențiunea importantă pentru mine că romanul „Niște țărani” a apărut la Kiev, în limba ucraineană, in anul 1987,  la Editura Molod.

Astfel, regretul care poartă titlul acestor însemnări îl izbăvesc astăzi în această pagină de blog.

Vorbind despre șlefuirea limbii românești de către Mihai Eminescu, sub profesoratul lui Aron Pumnul, aș vrea să adaug alt eveniment cunoscut și anume că Mihai Eminescu a debutat la vârsta de 16 ani, în 1866, în revista „Familia” de la Oradea, condusă de Iosif Vulcan, care i-a și schimbat numele din Eminovici în Eminescu, cu poezia „De-aș avea”.

„De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,  

Ca şi florile din mai,  

Fiice dulce-a unui plai,  

Plai râzând cu iarba verde,  

Ce se leagănă se pierde,  

Undoind încetişor,  

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,  

Ca şi floarea crinului,  

Alb ca neaua sânului,  

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,  

Cântând vesel şi usor,  

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,  

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,  

Câtu-ţi ţine ziulit

I-aş cânta doina, doiniţa,  

I-aş cânta-o-ncetişor,  

Şoptind şoapte de amor. „