Un proiect de țară: predictibilitate, respect și dialog

În ciuda crizei politice din ultima jumătate a anului, accentuată după demiterea Guvernului pe 5 mai, pe șantierele României s-a lucrat. Și nu oricum, ci în ritm alert și susținut. Conform Institutului Național de Statistică, în primele cinci luni ale anului, volumul lucrărilor de construcţii a crescut cu 12,4% față de aceeași perioadă din 2025.

Autostrada Sibiu Pitești în șantier la Boița Foto Daniel Guță ADEVĂRUL

În cazul construcțiilor inginerești, adică a ceea ce se înțelege în general prin proiecte de infrastructură, procentul este încă și mai mare: 14,1%. Volumul este, în acest moment, de aproximativ trei ori mai mare decât în perioada de vârf a anului 2011. Asta ca să ne facem o idee asupra progresului pe care țara noastră l-a înregistrat în ultimii 15 ani.

Prin comparație cu ceea ce s-a întâmplat în construcții, în prima jumătate a anului, producția industrială a cunoscut o scădere de 3,3%. Putem, deci, extrage o concluzie că sectorul construcțiilor este în acest moment singurul motor funcțional al economiei naționale. Dacă proiectele de infrastructură s-ar fi oprit pentru corecția bugetară, așa cum au cerut unii, acel procent de contracție economică de 1,6% în primul semestru din 2026 anunțat de același INS ar fi fost, cu siguranță, mult mai mare.

Există, cred, trei factori care au contribuit la această stare de fapt. 1. A existat un sentiment al urgenței legat de finalizarea unor proiecte cuprinse în celebrul Mecanism de Redresare și Reziliență popular cunoscut drept PNRR. Noi am înțeles că proiectele trebuie finalizate ca România să poată deconta acei bani. Cu modestie, ne-am descurcat bine având în vedere disfuncțiile administrative generate de criza din zona factorilor decizionali; 2. Firmele românești de construcții au început să-și asume proiecte tot mai importante. Companiile autohtone au ajuns la o maturitate. Au acum nu doar tehnologia necesară, ci și forța de muncă și utilajele pentru proiecte de infrastructură tot mai ambițioase; 3. Creșterea constantă a prețurilor la materialele de construcții (despre care am scris în editorialul trecut) au presat pentru accelerarea ritmului de lucru. Știu că mulți își imaginează că pentru noi este un lucru bun atunci când se fac solicitări de reevaluare a valorii lucrărilor prestate. În realitate însă, de cele mai multe ori, corecțiile sunt pe minus dacă le raportăm la inflația efectivă. Mai mult, acestea generează blocaje și întârzieri. Noi am fi primii avantajați dacă fenomenul inflaționist s-ar calma pe zona materialelor de construcții. Mai ales că, adesea, trebuie să așteptăm decizii din partea administrației, fie locale, fie centrale, pentru noile costuri.

Nu încerc să portretizez firmele de construcții românești drept eroi ai națiunii. Vreau, în schimb, să descriu un tablou mai aproape de realitate pentru a înțelege rolul benefic pe care îl are dezvoltarea acestui sector al construcțiilor și proiectării prin forțe proprii. Asta și pentru că acest tempo susținut va trebui păstrat și în anii următori (și după ce terminăm cu PNRR-ul) dacă ne dorim să reducem decalajele față de Vestul Europei.

Dorința noastră de a construi acest parteneriat cu statul pentru binele societății atrage după sine nevoia respectului reciproc și a unui dialog susținut. Inițiative precum cea a Camerei de Cormerț și Industrie a României (CCIR) de a discuta cu factorii de decizie din statul român sunt nu doar utile, ci absolut necesare. La fel cum o formă de respect este să avem drept partener un Guvern cu puteri depline care să poată trasa un drum înainte foarte clar și precis (manifestat printr-un program de guvernare coerent și punctual), ca să știm și noi ce urmează după ce trece operațiunea de foc PNRR.

„Nu există vânt favorabil pentru cel care nu ştie spre ce port se îndreaptă”, spunea Seneca. Pentru sectorul construcțiilor, „portul” înseamnă o viziune strategică pe termen lung, în care să existe o prioritizare a investițiilor și o fiscalitate constantă. Mediul privat nu se teme de muncă și nici de competiție, ci de schimbarea regulilor în timpul jocului. La fel cum, în loc să fărâmițăm resursele în zeci de mii de lucrări mici, deschise adesea pentru o panglică electorală, trebuie să prioritizăm proiectele majore de infrastructură. Mă refer la autostrăzi, magistrale feroviare, spitale regionale, diguri și rețele energetice.

Aceste principii trebuie să se regăsească deopotrivă în viitorul program de guvernare al unui nou Executiv, dar să devină și piatră de temelie pentru un proiect de țară, pe termen lung. Avem know how, experiență și materie cenușie pentru a construi prin noi înșine o viziune despre cum să arate „România 2050”. Acum, după toată (sic!) descărcarea de energie politică, putem să ne punem la masă și să lucrăm consensual pentru noi borne de parcurs. Altfel, comportamentul emoțional, calculul electoral permanent și crizele perpetue, ar putea însemna noi întârzieri, cu riscul de a ne depăși și Bulgaria. 

România nu poate funcționa ca țară la infinit cu urgențe bugetare și cu măsuri luate în ultimul ceas pentru a salva ce se mai poate. Am văzut asta foarte bine și în contextul crizei energetice din jurul închiderii centralei atomo-electrice de la Cernavodă. Acolo, dacă înțelegeam pericolul, cu destul de mare ușurință, inginerii și constructorii români ar fi putut implementa proiectul „Bala 2” care ar fi asigurat apa necesară centralei și în condiții de secetă așa cum se întâmplă acum.

Lecția despre care vorbesc este, în aparență simplă. Capacitate tehnică și viziune inginerească există în România, dar ele au nevoie de decizii ferme și de continuitate. Trebuie să facem trecerea de la logica „stingerii incendiilor” la o strategie coerentă pe termen lung.

Sectorul construcțiilor a demonstrat că poate fi motorul economiei chiar și în perioade turbulente. Pentru ca acest motor să nu se gripeze statul trebuie să ofere stabilitate fiscală, investiții prioritizate și un dialog partenerial autentic. Un adevărat proiect de țară nu se scrie prin măsuri de ultim ceas, ci prin predictibilitate, respect și asumare. Avem resursa umană și tehnologică pentru a proiecta o „Românie 2050” modernă. Mai rămâne doar ca decidenții politici să înțeleagă că viitorul se construiește azi.