Legenda Meșterului Manole în epoca exploziei prețurilor la materiale de construcții

În ultima perioadă, pe fondul creșterii alarmante a prețurilor la combustibili, s-a discutat mult despre efectele directe pe care acest fenomen le generează asupra populației. Este o dezbatere necesară și utilă care a urnit deopotrivă Executivul și Legiuitorul în a lua măsuri flexibile pentru a limita șocul. Așa s-a ajuns la acea formulă a accizei variabile care s-a bucurat de un cvasiconsens politic.

O discuție care nu se poartă decât prin diverse birouri din instituții ale statului, sotto-voce și cu ușa închisă, ține de faptul că blocajul aprovizionării cu țiței a României riscă să conducă la o oprire a multor lucrări importante care au loc pe șantierele Patriei. Spun asta pentru că, de la începutul anului și până acum, bitumul (elementul esențial din procesul de fabricare a asfaltului) s-a scumpit cu aproximativ 70%. În ianuarie, acesta costa aproximativ 2.000 de lei pe tonă. Acum, s-a ajuns la 3.500 de lei pe tonă. Și asta dacă găsești. De asemenea, alte produse petrochimice derivate (polistiren, spume, membrane) s-au scumpit în ultimii ani cu valori între 30% și 60% depășind mult nivelul mediu al inflației anunțat de Institutul Național de Statistică în fiecare lună.

Povestea bitumului este interesantă pentru că ea marchează și dependența aproape totală a României de importuri. După închiderea instalației dedicate de la Petrobrazi Ploiești în urmă cu aproape două decenii, în țara noastră, doar rafinăria Vega Ploiești aparținând Rompetrol mai produce acest material. Aceasta este deținută, practic, de KazMunayGas, compania de stat din Kazahstan, care țară a oprit temporar exporturile de țiței prin intermediul Consorțiului Conductei Caspice (CPC) urmare a întețirii războiului din Ucraina în zona Mării Negre. Chiar dacă acestea sunt repornite acum, reîncărcarea instalației și creșterea producției la nivelurile de dinainte vor mai dura. Asta dacă nu se mai întâmplă ceva. Așa se face că trebuie să ne bazăm aproape exclusiv pe importuri scumpe din Ungaria, Polonia, Serbia sau foarte scumpe din Italia și Austria.

Evident că, din postura de director general al uneia dintre marile companii de construcții din România, mi-aș fi dorit ca dezbaterea publică pe tema prețurilor la țiței să ne ia în considerare și pe noi, cei care construim infrastructura țării. Altfel suntem exact ca în Legenda Meșterului Manole: ce zidim ziua cu trudă, se dărâmă noaptea sub loviturile inflației, ale scumpirilor la țiței și ale unei tăceri birocratice. Și asta mai ales într-un moment în care vâltoarea politică împiedică efectiv orice dialog la nivel important.

Companiile românești de construcții care s-au dezvoltat în ultimii 10 – 15 – 20 ani au pornit cu ideea că acest parteneriat cu statul este necesar tocmai pentru că România trebuie să reducă decalajele. Sigur că, pe fondul scumpirii materialelor de construcții, aceia dintre noi care nu au semnat contracte de timp Lump Sum (cu preț fix și care nu poate fi schimbat) pot solicita aplicarea unor coeficienți de indexare a prețurilor. Și nu e vorba doar de bitum, pentru că betonul și cimentul au crescut cu aproape 40%, oțelul – beton și armăturile cu aproape 55%. Aceste indexări însă nu se realizează de pe o oră pe alta. Ele necesită negocieri, documente, noi aprobări. Și constructorii lucrează cum pot, uneori în orb, fără să știe dacă și când facturile emise vor fi și plătite de beneficiari. Este un fel de efort de Don Quijote care adesea se transformă inclusiv în întârzieri nedorite speculate ulterior ca vinovăție acolo unde, de fapt, este vorba doar de o presiune fabuloasă a unor prețuri care au crescut nestăvilit. Când costul de funcționare al unui excavator depășește tariful orar stabilit în contractul inițial, există riscul ca utilajul acela să nu mai sape. Să tacă. Iar tăcerea utilajelor pe un șantier de autostradă este cel mai sinistru zgomot pentru o economie care vrea să recupereze decalaje și să fie „tigrul est-european” care se autointitula în urmă cu doar câțiva ani. .

Da. Toate aceste aspecte pun presiune semnificativă, într-un final, și pe Bugetul de Stat. Proiecte de investiții importante pornite la costuri care puteau fi acoperite aproape total din fonduri europene necesită cofinanțări mai mari din partea statului.

Acest text nu se dorește a fi un lamentatio. Cel mult un semnal de alarmă. Mai degrabă, o explicație pentru ca oamenii să înțeleagă că tot ce îi afectează direct pe ei lovește și în companiile românești care s-au ridicat și consolidat cu greu. Nimeni din breasla noastră nu cere pomeni sau favoruri. E dreptul statului și al cetățenilor să aștepte calitate elvețiană, respectarea la secundă a termenelor, rigoare la fiecare roabă de beton turnată! Dar și noi vrem, în schimb, un cadru contractual ancorat în realitate. Sau măcar, atunci când se iau decizii, să se gândească cineva și la noi. Tocmai ca să nu mai ajungem cu multe proiecte bune care sunt întârziate sau care nu sunt finalizate.

Fără o ajustare rapidă și flexibilă la noile realități economice, riscăm să transformăm fiecare șantier major într-o altă variantă a Mănăstirii Argeșului. Adică o muncă în care efortul de zi se dărâmă noaptea sub greutatea inflației.