Un Lohengrin pentru un deceniu

0
0
Imaginile din producţia lui Silviu Purcărete pentru Lohengrin rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat
Imaginile din producţia lui Silviu Purcărete pentru Lohengrin rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat

Numai faptul în sine că producţia centenară a lui Lohengrin i-a revenit lui Silviu Purcărete este un eveniment şi drept urmare trebuie tratat ca atare, ca un spectacol care trebuie văzut neapărat. Mai ales că… nu se ştie când îl veţi mai prinde după această stagiune.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Lohengrin e mai important decât centenarul ONB

Voi repeta şi eu ceea ce toată lumea ştie: Opera Naţională Bucureşti sărbătoreşte 100 de ani, reluând pe 8 Decembrie inauguralul titlu de repertoriu Lohengrin, dirijat acum un secol de George Enescu. Este încă un lucru pentru care trebuie să-i mulţumim în primul rând lui Enescu, mai mult decât lui George Stephănescu, primul director la Operei. Fără acel debut al lui în fosa orchestrală (o experienţă pe care o găsea foarte amuzantă, după cum reiese dintr-un interviu acordat presei vremii), Wagner ar fi dispărut cu totul din repertoriul ONB al ultimilor 30 de ani. Aşa, la fiecare 10 ani, avem parte (măcar) de Lohengrin. Ultima oară s-a întâmplat în 2011, în timpul Festivalului Enescu, atunci când Cristian Mandeal dirija o distribuţie cu regretatul tenor Johan Botha în rolul titular, Emily Magee (Elsa), dar şi Petra Lang şi Valentin Vasiliu, supravieţuind artistic şi în 2021 în rolurile lui Ortrud şi Telramund.

Iată de ce Lohengrin este atât de important pentru Opera din România în primul rând şi pentru Opera din Bucureşti în aceeaşi măsură. E mai puţin important că acest centenar aniversează de fapt 100 de ani de când Opera din Bucureşti a devenit bugetară, pentru că spectacole se dădeau încă din secolul XIX. Decizia statului, reprezentat în cultură în primul rând de monarhie, de a subvenţiona integral lefurile artiştilor a fost revoluţionară în 1921, cu zeci de ani înaintea vremurilor, dacă ne gândim că Royal Opera House of Covent Garden a căpătat acest statut de operă de stat abia după 1945!

Silviu Purcărete revine la Bucureşti

Cam tot un deceniu s-a scurs şi de când Silviu Purcărete n-a mai montat nimic în Bucureşti. Legendă urbană sau nu, reputatul regizor a promis că nu mai vine în capitală după experienţe dezamăgitoare în teatrele de aici. Şi a revenit acolo unde, în mod normal, e locul cel mai prestigios: la Operă. Numai faptul în sine că producţia centenară a lui Lohengrin i-a revenit este un eveniment şi drept urmare trebuie tratat ca atare, ca un spectacol care trebuie văzut neapărat. Mai ales că… nu se ştie când îl veţi mai prinde după această stagiune.

Producţia lui Purcărete este un monstru. Un arsenal complet de tehnici regizorale de mare clasă, trimiţând imediat în ridicol penibilele premiere din interimatul lui Ştefan Ignat, realizate de tristul şi omniplicticosul Mario de Carlo. Dar asta nu-l scuteşte pe marele regizor de critică. Cortina de incediu din tablă nituită, folosită genial de Andrei Şerban în 1995 în Œdipe ca o metaforă a Cortinei de Fier, ce separa scena Sfinxului reprezentat de Stalin de ciuma din Teba sub forma Mineriadei din 1990, se deschide de astă dată spre o scenă aproape goală, dar vastă, mai ales în profunzime. Scenografia e minimală: o masă de machiaj pentru Ortrud şi o scenă mai mică, pe scenă. E o idee teatrală perenă: lumea e un teatru şi vieţile noastre sunt o poveste. Teatrum mundi. Un amic care m-a însoţit la spectacol mi-a spus că acea scenă mai mică acoperită de o cortină roşie îi sugerează un vagin. Mie nu, dar chiar şi această perspectivă îmi confirmă percepţia, pentru că tocmai aşa intrăm fiecare dintre noi pe scena vieţii.

Mai departe, Purcărete apelează la un alt procedeu „clasic” al regiei moderne: dedublarea. Cele două cupluri (Elsa-Lohengrin şi Ortrud-Telramund) sunt dublate de actori mimi pe toată durata spectacolului. Prima pereche aparţine unei distopii androgine, greu de încadrat altfel decât prin culoarea albă, în timp ce a doua e situată la periferia societăţii, cu coafuri de oameni ai străzii, lombrozieni şi întunecaţi, iată o dihotomie explicită a binelui şi răului, a purităţii şi a mizeriei etc.

image

Lohengrin, ONB 2021 (regia: Silviu Purcărete)

Însă ceea ce-i lipseşte acestei puneri în scenă este coerenţa dramatică. Tocmai pentru că procedeul nu e nou. Există un Evgheni Oneghin încă din anii ’50, la Veneţia, în care Tatiana şi Evgheni sunt dublaţi de actori, într-un spectacol în care cânta Virginia Zeani, pus în scenă de… Lorin Maazel. Dar acest procedeu trebuie să spună foarte clar o poveste ca să evite catalogarea drept clişeu. Or, Purcărete n-a reuşit asta. În momentul în care tenorul se adresează într-un duet sopranei, pentru a continua apoi să-i cânte actriţei, e limpede că această „subtilitate” nu reuşeşte să ascundă o lipsă de idei. În regia de operă, „subtilitatea” e riscantă, pentru că adevărata subtilitate, care completează tuşa groasă a machiajului şi a unei montări oricât de explicite şi de directe ar fi ea, se regăseşte în muzică. O arie sau un duet, mai ales la Wagner, unde aceste momente pot dura zeci de minute, nu sunt neapărat replici reale, ca în teatru, ci pot fi doar sentimentele personajelor, în inimile şi minţile lor, iar muzica le face palpabile, audibile.

Aici, Purcărete a greşit, amestecând într-o dramaturgie confuză, ca să nu spun de-a dreptul slabă, o veritabilă excelenţă tehnică. Pentru că imaginile rămân memorabile, în special giganţii din final, sugerând cavalerii Graalului din Montsalvat, conduşi de spiritul scheletic al lui Titurel, cu doza de umor aferentă apariţiei unui al treilea gigant cu pălărie de fetru, desprins dintr-un film noir.

Această dramaturgie firavă nu face decât să scurteze viaţa producţiei lui Purcărete. Ar fi ideală pentru un festival. Dar cred că, după 2-3 reluări în stagiuni succesive (dacă va fi cazul), ar putea îmbătrâni rapid şi accelerat. Dar să menţinem proporţiile: chiar şi aşa, e cea mai bună punere în scenă de la Opera Naţională Bucureşti din ultimii 4-5 ani, mai precis de la Lucia di Lammermoor a lui Andrei Şerban şi de la Fidelio al lui Graham Vick.

Dar până la urmă suntem la Operă…

… iar blogul acesta este despre muzică. N-am fost la primul spectacol, preferând să văd distribuţia „germană” din al doilea. Lohengrin e o operă care scapă clişeului wagnerian al heldentenorului şi al sopranei spinto dramatice. E mai degrabă un fel de belcanto german cu voci situate cu o treaptă mai sus pe scara dificultăţii, astfel că rolul titular poate fi cântat foarte bine de un tenor lirico-spinto, iar Elsa de o soprană lirică, doar Ortrud fiind dramatică. De aceea marile nume care au făcut istorie cu acest titlu de repertoriu sunt tenori precum Sandor Konya sau, mai nou, Piotr Beczała (şi cred că e cel mai bun rol al lui Jonas Kaufmann), sau soprane precum Elisabeth Grümmer sau Cheryl Studer şi a permis inclusiv incursiunea neaşteptat de bună a Annei Netrebko pe teritoriul wagnerian, deşi adevărata bravură rezidă în declamaţiile animalice, mai ales în final, ale lui Ortrud, unde soprana dramatică e inevitabilă.

Benjamin Bruns e un tenor mai degrabă liric decât spinto şi a avut o intrare destul de dificilă în primul act, părând nesigur. Dar s-a încălzit repede şi a demonstrat clasă, în special în ultimul act, când beneficiază şi de una dintre cele mai frumoase arii scrise vreodată, In Fernem Land. Tenorul austriac, bine şcolit în muzica lui Mozart, are o nobleţe intrinsecă în timbru, iar cultura muzicală şi instinctul artistic au completat o interpretare uluitoare, în care a alternat pianissimi sublimi cu impostaţii penetrante. Ca să fiu cât mai concret cu putinţă: e cel mai bun tenor pe care l-am văzut vreodată la ONB.

image

Valentin Vasiliu (Telramund), Petra Lang (Ortrud)

Prin comparaţie cu Bruns, Diana Gouglina a părut doar onestă, dar în realitate nu i-a lipsit nimic din ce e necesar unei Elsa de foarte bună calitate: o voce completă de soprană lirică, având însă şi accente spinto, mai tăioase. Dar adevărata plăcere melomaniacă a venit de la „urletele” şi imprecaţiile Petrei Lang, care a reuşit (în ciuda unui infim derapaj vocal) să rămână muzicală în terifiantul Fahr heim! Fahr heim, du stolzer Helde! din final. O adevărată autoritate vocală, aparent inaccesibilă sopranelor din România pe acest tip de voce (vom verifica în spectacolele următoare, cu distribuţia locală, validitatea acestei percepţii). Paradoxal, deşi în mod obişnuit nu-mi place cum cântă Valentin Vasiliu, baritonul bucureştean a fost cel mai bun din distribuţia „naţională”. Chiar dacă defectele au fost aceleaşi (o voce îngustă şi cu resurse tot mai puţine), dar, pentru o dată, o dicţie clară (chiar dacă avea accente vulgare), însă Vasiliu a demonstrat bravură, determinare şi experienţă în compania unor parteneri de nivel Bayreuth, ceea ce nu e deloc puţin lucru.

În rest, Vasile Chişiu a fost de un ridicol involuntar, inclusiv cu dicţia de tip Ken Lee(dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, vedeţi acest videoclip), însă Filip Panait a lăsat o bună impresie printr-o anumită eleganţă vocală în rolul regelui, deşi a fost greu de detectat în ce limbă cânta, iar vocea sa a părut mereu un pic mai mică decât trebuia. Acelaşi handicap lingvistic a lovit şi corul, mai muzical decât în alte dăţi, omogen şi cu o bună textură vocală, dar din care nu se distingea nici un cuvânt în afară de „Brabant”, atunci când era cazul.

În fosă, vorba lui Caragiale: „a fost un început îndrăzneţ, dar modest”. Efortul de a se ridica la înălţimea importanţei evenimentului a fost indiscutabil şi puteai număra în minte multele repetiţii în acest sens. Didascaliile din partitură au fost urmărite cu atenţie, însă problemele cronice nu pot fi rezolvate peste noapte. Practic, tot ce se afla în dreapta lui Tiberiu Soare a sunat exagerat de tare şi uneori fals. O tubă asurzitoare şi cam multele chixuri ale alămurilor din lojă în actul 3 au relevat încă o dată problemele de balans ale dirijorului.

Pe post de „Procesul etapei”: a fost bine? a fost rău?

În ansamblu, a fost un spectacol peste media de la ONB, asta e cert. Cu atât mai mult cu cât această premieră vine după aproape de doi ani de pandemie, când s-a cântat foarte rar şi foarte prost, mai ales în 2020. Din acest punct de vedere, nu atât nivelul artistic e de remarcat, cât creşterea lui în doar câteva luni, practic. E un început de drum, unul bun. Există însă speranţă?

E indiscutabilă bravura ONB de a continua să ţină aprinsă flacăra în condiţiile unei toamne în care România a traversat cel mai devastator val pandemic. Şi Opera chiar a trecut prin acest tsunami, spre deosebire de Festivalul Enescu, strecurat miraculos pe sub el. Un adevărat exemplu de rezilienţă culturală, din păcate neurmat de Filarmonica George Enescu, de exemplu, care a ezitat între a închide complet stagiunea sau a da concerte cu efective reduse sub nivelul oricărei integrităţi artistice. Între Daniel Jinga şi Andrei Dimitriu (recent evaluat pentru întregul mandat cu o notă sub 8) e o diferenţă de atitudine şi chiar de mentalitate, ceea ce poate fi începutul unei schimbări condiţionate însă de încurajarea directorului ONB şi stoparea directorului FGE.

Pe de altă parte, paradoxurile româneşti rămân mereu valabile. Până la nişte lămuriri oficiale, se pare că ONB ar putea intra în cartea recordurilor ca fiind singura Operă din lume cu doi directori oficiali şi plini în funcţie, fiecare cu alt program de management, în timp ce instituţia e condusă de un interimar fără nici un program. Cătălin Ionescu Arbore, contestatar al concursului de management din 2013, e director de jure (dar suspendat din cauza unui dosar penal), iar Ştefan Ignat a câştigat parţial (nu ştim care parte însă) în instanţă contestaţia privind concursul de management anulat, din 2018. Nevoia de reformă instituţională la nivelul ministerului culturii devine mai mult decât evidentă, încă o dată, iar în absenţa ei, centenarul ONB ar putea deveni repede doar minunea care ţine trei zile.

Pentru cronica spectacolului de Duminică, 12 Decembrie, continuaţi pe blogul Despre Opera.

Caseta tehnică:

într-o vineri, 10 Decembrie, la Opera Naţională Bucureşti, premieră

Richard Wagner: Lohengrin

Regia: Silviu Purcărete; scenografie şi light design: Dragoş Buhagiar; colaborator artistic regie: Rareş Zaharia; asistent regie: Paula Stoica; asistent decor: Vladimir Iuganu; asistent costume: Andrada Chiriac; asistent dirijor: Mircea Pădurariu

Benjamin Bruns (Lohengrin), Diana Gouglina (Elsa von Brabant), Valentin Vasiliu (Friedrich von Telramund), Petra Lang (Ortrud), Filip Panait (Heinrich der Vogler), Vasile Chişiu (Heerrufer)

Istvan Teglas (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriţă), Alina Petrică (Ortrud actriţă), Rareş Florin Stoica (Telramund actorul);

Patru paji: Tania Ruskova, Oana Ştefania Ionescu, Andreea Grigore, Florentina Picuş

Patru nobili: Mihai Geambaşu, Narcis Brebeanu, Adrian Strezea, Octavian Creţu

Actori: Ionel Barac, Vlad Benescu, Larisa Enache, Anamaria Olaş, Vlad Milotoi, Tudor Morgovan, Ioan Paraschiv, Lavinia Pele, Alexandru Petcu, Adrian Pop, Alexandru Pribeagu, Alexandra Stroe, Magda Zimbran

Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti

Maeştri de cor: Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Dirijor: Tiberiu Soare

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite