Un fel de boală a minţii

Suntem la o bere, ca băieţii. Am discutat calm până acum, dar dintr-o dată i-a sărit ţandăra, este revoltat cu spume, chiar i s-a înroşit puţin faţa şi nu se mai poate opri. Discutăm înt-un colţ retras de terasă despre Românica noastră, despre ce se mai întâmplă pe plaiul mioritic, mai ales la noi, nu în altă parte.

Cum e posibil, spune el încruntându-se la mine, să vezi un om căruia i se apropie sfârşitul, când ultimele fire de nisip ale clepsidrei sale se numără pe degete, prelungirea vieţii lui să depindă de tine, conform fişei postului, iar tu să îi răpeşti această posibilitate în mod conştient? Adică, întreb eu?

Adică, în loc să îi dai medicamentele necesare pentru alinarea suferinţei, dar şi pentru a-i întări speranţa că mâine se va scula din pat ca să mai vadă încă un răsărit de soare, tu îl condamni la moarte. Adică?

Cum e posibil, repetă el, să existe printre noi asemenea oameni? Mai pot fi numiţi ei oameni? Nu cumva sunt nişte criminali sadea?

Nu tot criminal eşti, continuă el, când te numeşti medic şi, în cârdăşie cu asistentele medicale, completezi reţete fictive cu medicamente oncologice, dar acestea nu ajung niciodată în trupul celui în care viaţa mai pâlpâie ca o lumânare în bătaia unui vânt puternic?

Ce deosebire există între un criminal care sugrumă sau înjunghie mortal, şi un medic care ia viaţa unui pacient în acest mod, prin furt de medicamente în valoare de milioane de Euro? El continuă, dar nu îl mai aud, îmi ţiuie urechile.

...Nu-i răspund. Înghit cuvinte în loc de bere şi-mi spun: în ţara asta s-a furat timp de 25 de ani din ce în ce mai vârtos, culmea furtului fiind dispariţia definitivă, cu premeditare, a unor instituţii bancare. Ideea de furt, din orice, s-a întins ca un fel de cancer care a cuprins, progresiv, mintea unei părţi din ce în ce mai mari din societatea românească.

La orice proiect, au devenit obsesive întrebările: ”Mie ce-mi iese?”, ”Eu cu cât mă aleg?”, ”Dau, dar cât iau înapoi?”, ”Ajung la putere, dar mă şi mă îmbogăţesc?”, Dacă fur un milion, n-aş putea fura trei?” etc.

Cât vorbeşte el, aproape singur, îmi vin în minte ţăranii din nu ştiu ce sat care au furat de curând sacii cu nisip folosiţi pentru ridicarea unui dig, menit să-i ferească tot pe ei de inundaţii. Mai departe, îmi amintesc tot de nişte saci, dar cu porumb, pe care aceeaşi ţărani din toate satele României îi furau din tarlaua CAP-ului, de pe propriul lor pământ, care nu mai era al lor, ci al tuturor...

Nu cumva atunci am învăţat să furăm, din cauza blestematului de  comunism importat de la Răsărit, apoi ne-am perfecţionat, când au venit hoţii cu şcoală şi au început să fure cu acte în regulă, când hoţia a devenit un fel de ştiinţă, dar şi de artă, nu vă supăraţi? Adică, bagi mâna până la umăr în butoiul cu miere, iar, când o scoţi, mâneca de la haină rămâne curată. Magie!

Partenerul meu la această bere, încălzită deja, nu mă slăbeşte. Atacă problema silicoanelor, nişte pungi de plastic introduse în ţâţele femeilor, la Spitalul de Arşi Bucureşti, care au păgubit statul, adică pe noi, cu alte milioane de Euro. Are o listă întreagă cu furturi masive, cu evaziuni fiscale de miliarde, pe care vrea să o prezinte în întregime acum, la o bere...

Îl întrerup, comandăm al doilea rând, mă pregătesc să-i dau un răspuns, dar mă răzgândesc brusc. Cred că îmi întinsese o capcană. Trebuia să găsesc nu o explicaţie, ci nişte vinovaţi de această stare de lucruri. Dacă i-aş fi spus părerea mea, ştiindu-i simpatiile politice prea înfocate, aş fi riscat să fiu numit simpatizant al vreunui partid, iar eu tot mai sper în naivitatea mea că lumea ar trebui condusă altfel, fără partide. Numai că, fără partide, nu s-ar mai putea fura atît de mult, nu s-ar mai cumpăra voturile, interesul personal ar sucomba etc.

...Berea a rămas rece pe masă, iar el perorează singur în continuare despre cei de la putere. Incusiv opţiunile politice fanatice, care ne-au transformat în nişte fiare (insulte, îmbrânceli, bătăi, pistoale etc. – s.a.), sunt tot un fel de cancer al minţii. Îmi este teamă că suntem cam bolnavi.

Mâine mergem la vot, la europarlamentare, ca la un fel de examen medical. Acolo se va vedea cât de bolnavi suntem, deoarece ne vom întoarce acasă cu un diagnostic clar. Ce am ales până acum s-a văzut. După 25 de ani, încă nu ştim ce votăm. Peste şase luni urmează alt control medical, mai sever.