Un fake news care a împlinit un an: Republica Moldova ar fi cerut la ONU retragerea trupelor ruse de pe teritoriul ei

FOTO Sputnik

Acum un an, pe 13 iunie 2018, se vota la ONU rezoluţia „Complete and unconditional withdrawal of foreign military forces from the territory of the Republic of Moldova“ (Retragerea completă şi necondiţională a forţelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova).

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

De atunci încoace asistăm la un fals deliberat, promovat de oficialii de la Chişinău din acea vreme: R. Moldova ar fi cerut retragerea completă a militarilor ruşi şi a muniţiei aferente. Presa continuă să colporteze această informaţie, s-a făcut/se face din rezoluţie piatra unghiulară a eforturilor fostei guvernări de confruntare cu Federaţia Rusă, iar, după schimbarea de regim de la Chişinău, motivaţia pentru acţiunile/„revanşa“ Moscovei pe teren.

Însuşi Vladimir Plahotniuc, într-un comentariu din 17 iunie 2019 de pe pagina sa de FB, după fuga sa din R. Moldova, face referire expresă la Rezoluţia ONU care ar fi fost principala explicaţia pentru ce i se întâmplă acum: „Sunt conştient că, eu şi Partidul Democrat avem mulţi duşmani, am fost conştient de asta şi când guvernarea noastră a cerut la ONU retragerea trupelor străine de pe teritoriul Moldovei şi a obţinut în premieră acea rezoluţie istorică“.

În realitate, totul este un fals. Nu vom insista cu multe detalii, pentru că am făcut-o la vremea potrivită, dar o reluare a chestiunii în noul context în care se definesc iar, intempestiv, „diavolii“ şi „îngerii“, se cuvine făcută. Nu de alta, dar vorba aceluiaşi fost politician de la Chişinău, care vrea să pozeze astăzi în înger imaculat: „Problema în Moldova nu e în faptul că dracul e negru, ci că îngerii nu sunt foarte albi.“

Uite trupele, nu sunt trupele! O rezoluţie manipulatoare

Rezoluţia ONU din 13 iunie 2018

Rezoluţia votată la ONU în 13 iunie 2018 este un document extrem de problematic. Aparent, a fost un mare succes diplomatic. În realitate, e o capcană. Pe bună dreptate, la vremea respectivă s-a sesizat faptul că, în primul rând, denumirea rezoluţiei nu face nicio referire la trupele ruse, folosind formula edulcorată „forţe militare străine“. Titlul rezoluţiei este „Complete and unconditional withdrawal of foreign military forces from the territory of the Republic of Moldova“. Deci nu trupe ruseşti, sintagma fiind evitată ostentativ. În al doilea rând nu prevede niciun termen pentru retragerea trupelor şi a muniţiilor, deci nu are, practic, valoare concretă de întrebuinţare.

Ceea ce este cel mai grav e însă altceva: discrepanţa dintre titlu şi conţinut. Multă lume, cu ştiinţă sau fără, citează doar titlul Rezoluţiei, iar cine nu cunoaşte conţinutul este indus în eroare, prin urmare manipulat.

În ce constă manipularea? În faptul că nu e vorba despre retragerea „completă şi necondiţionată“ a trupelor ruse, ci, conform textului Rezoluţiei, este vorba doar despre retragerea trupelor din aşa zisul Grup Operativ al Federaţiei Ruse (GOPR) şi a muniţiilor de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi atât! Deci nu este vorba despre aşa zişi „pacificatori“, a doua „categorie“ de trupe ruse prezente pe teritoriul R. Moldova, la care rezoluţia nu se referă şi nici nu îi cere Moscovei să îi retragă, după cum se vede limpede din textul rezoluţiei de mai jos.

Textul Rezoluţiei care vorbeşte strict de trupele GOFR, nu de totalitatea soldaţilor ruşi

Rezolutie ONU

În realitate, nocivitatea rezoluţie constă în faptul că, prin distincţia făcută, consacră o teză rusească apărută după 1999, deci după importanta Declaraţie a Summit-ului OSCE de la Istanbul, unde se cerea explicit retragerea trupelor rusă fără să se facă nicio distincţie între aşa zisul GOTR şi „pacificatori“. Această distincţie inventată de partea rusă şi impusă după 1999 a ajuns, iată, să fie consacrată oficial de R. Moldova inclusiv prin rezoluţia de la ONU. Dincolo de textul rezoluţiei, strategic, oficialii de la Chişinău (guvernul Partidului Democrat al domnului Vladimir Plahotniuc) au subliniat, apăsat, de fiecare dată, că rezoluţia se referă strict la trupele din GOFR, nu la totalitatea trupelor ruse. A spus-o cu subiect şi predicat speakerul Parlamentului RM de atunci, Adrian Candu: „Cu regret, s-a speculat mult în ceea ce ţine de rezoluţia pe care Republica Moldova o propune ONU privind retragerea trupelor militare ruse. Intenţionat s-au adus unele confuzii. Noi ne referim la retragerea trupelor militare a Federaţiei Ruse şi nu ne referim la retragerea contingentului de pacificatori“.

Dar şi Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene de la Chişinău de atunci, Tudor Ulianovschi: „Este important de menţionat faptul că autorităţile moldoveneşti insistă asupra retragerii necondiţionate şi complete a GOTR (Grupului Operativ al Trupelor Ruse) în virtutea aflării ilegale a acestuia pe teritoriul Republicii Moldova, dar nu şi a contingentului rotativ care face parte din componenta militară a Comisiei Unificate de Control (subl. N.), dislocat în raioanele de est a ţării, în conformitate cu prevederile Acordului moldo-rus de încetare a focului din 21 iulie 1992“.

Nu avem de-a face aşadar cu retragerea completă a trupelor ruse. Despre asta e vorba, aici e manipularea. Avem de-a face, de fapt, cu un sprijin pentru Federaţia Rusă inclusiv în perspectiva – tot mai apropiată astăzi – a (re)aducerii în discuţie a chestiunii transnistrene.

Guvernul din vremea Binomului Plahotniuc-Dodon a încălcat toate rezoluţiile anterioare şi legislaţia R. Moldova în vigoare

Când a redactat rezoluţia, Chişinăul a ignorat toate deciziile de până atunci, inclusiv mult invocata Rezoluţiei OSCE din Istanbul 1999, în care nu se făcea distincţie între trupele de pacificatori şi GOFR. Mai mult, Chişinăul a călcat în picioare propria legislaţie, care vorbeşte foarte clar, explicit şi indubitabil, despre retragerea tuturor soldaţilor ruşi şi a muniţiilor. Cel mai important document al R. Moldova pe această chestiune, respectiv Legea 173 din 22.07.2005 cu privire la „Prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)“, acest veritabil scut legislativ, vorbeşte clar despre „onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republici Moldova (subl. N)“.

Şi asta e legislaţia în vigoare a R. Moldova! Iar legea nu face distincţii între grupurile de trupe din R. Moldova, deci nici între GOTR şi „pacificatori“. În realitate, această distincţie e doar pe hârtie, soldaţii ruşii activând, concomitent, ca „pacificatori“ şi ca trupe GOFR. Nu poţi distinge între ei. Sunt aceiaşi, practic.

Fără să intrăm în tehnicalităţi, vom spune doar că oficialii de la Chişinău de la ruşi-au asumat explicit naraţiunea rusească lansată de Moscova după 1999 prin care se acredita, cum spuneam, existenţa a două categorii de militari ruşi, unii buni şi legali –„trupele de pacificare“, alţii destructivi şi ilegali – GOPR.

Prin rezoluţia de la ONU, guvernarea de atunci a făcut, în realitate, jocul Rusiei.

Un „înger alb“ care nu a fost niciodată nici înger, nici alb

Premierul Pavel Filip cerând la ONU retragere de pe teritoriul R. Moldova a militarilor ruşi din aşa zisul Grup Operativ al Forţelor Ruse (GOPR), şi doar a acestora (13 iunie 2018)

A apărut astăzi la Chişinău, şi nu numai, o naraţiune nouă, care are următoarele coordonate: regretă „regimul Plahotniuc“, explicit sau tacit şi face din acesta ceea ce nu a fost de fapt niciodată: unul european, pro-român, luptător împotriva Rusiei şi împotriva federalizării. În realitate nu a fost aşa ceva niciodată.

Relaţiile cu Europa erau îngheţate în timpul lui Vladimir Plahotniuc, Anul Centenar a fost ignorat sistematic şi obsesiv la Chişinău. Guvernul nu a făcut niciun gest să reamintească de 1 decembrie 1918. Relaţia cu România trecea prin portofel, nu prin inimă. PDM a refuzat chiar votul pentru „limba română“ în Constituţie, iar negocierile cu Tiraspolul au fost într-o dinamică fără precedent. Ba mai mult, s-a şi anunţat, de ultimii doi şefi ai Biroului de reintegrare, Gheorghe Bălan şi Cristina Lesnic, că în 2019 trebuie să înceapă negocierile pe aşa numitul coş 3, respectiv coşul politic şi de securitate, fără ca vreun soldat al armatei ruse să se retragă din RM, cum zice Legea din 2005, sau să plece vreo puşcă de la Cobasna. Iar chestiunea cu Chişinăul care ar fi cerut la ONU retragerea trupelor ruse din republică este, cum am văzut mai sus, tot o minciună sfruntată: nu a existat niciodată aşa ceva, solicitarea Chişinăului la ONU s-a referit strict la aşa numitul Grup Operativ al Armatei Ruse (GOPR) care se află în regiunea transnistreană, nu şi la aşa numitele trupe de pacificare ale Federaţiei Ruse, pe care Chişinăul, prin tăcere, le-a legalizat, de fapt. În plus, marii patrioţi ai regimului Plahotniuc de azi, au tăcut mâlc atunci când Dodon trimitea către Washington, Berlin, Roma sau Bruxelles aşa numitul „Balşoi paket“ pentru federalizarea RM sau conferenţia la Munchen pe tema noului concept de politică externă al republicii, inclusiv, e limpede, chestiune transnistreană.

Atunci nimeni nu se bătea cu cărămida patriotică în piept, cum face PDM şi susţinătorii lui de acum. Unde erau ieri „patrioţii“ de azi? Nu erau erau, căci aşteptau o eventuală coaliţie chiar cu socialiştii lui Dodon, dar, surpriză, a intervenit Rusia în acord cu America şi UE, care a rupt în două Binomul Plahotniuc-Dodon. Pe care ambele părţi, evident, l-ar fi dorit perpetuat. Despre asta a fost vorba. Rusia, într-o conivenţă cu UE şi SUA, au blocat orice şansă de guvernare comună a lui Plahotniuc şi Dodon.

Asta nu îi face astăzi, nici pe unul nici pe altul, mai pro-europeni, mai pro-români sau anti-ruşi.

Bătălia care va să vină: Ucraina şi R. Moldova la pachet

Moscova, 27 iunie 2019. Preşedintele Parlamentului Zinaida Greceanîi a ţinut un discurs în plenul Dumei de Stat a Adunării Federale a Federaţiei Ruse

E important să clarificăm aceste lucruri în perspectiva a ceea ce va urma. Căci dosarul conflictelor îngheţate din regiune este departe de a fi închis.

Dacă ne uităm ce se întâmplă lângă noi din acest punct de vedere, în Ucraina de pildă, vedem o acceleraţie fără precedent a discuţiilor despre soluţionarea conflictului din Donbas. Încă de când era în campania electorală, viitorul preşedinte Zelenschi a fost preluat de preşedintele francez Macron şi cancelarul german Merkel şi pus să accepte o relansare a formatului Normandia, pe care fostul preşedinte Poroşenko îl blocase aproape doi ani de zile. Formatul Normandia înseamnă Minsk II şi posibilitatea statutului special pentru Donbas înainte de controlul frontierei ruso-ucrainene de către Ucraina. Adică o soluţie politică în Ucraina înainte de soluţia militară.

Zilele trecute, la Berlin şi la Paris, cu ocazia vizitei preşedintelui (de data aceasta) Zelenschi, iarăşi s-a pus problema reluării formatului Normandia, care se va pregăti, la începutul lunii iulie, la nivel de experţi, de fapt la nivel de consilieri de securitate ai liderilor implicaţi, urmând ca reuniunea liderilor politici ai Germaniei, Franţei, Rusiei şi Ucrainei să aibă loc poate chiar înainte de alegerile parlamentare din Ucraina din 27 iulie. Deci o acceleraţie fără precedent... Despre asta la Chişinău nu vorbeşte nimeni, deşi e ridicol să crezi că aşa ceva ar putea evita R. Moldova. Evident că RM este „antreul“ pentru „felul principal“, care e Ucraina...

În ceea ce priveşte atitudinea Chişinăului, constatăm că, cel puţin pentru partea socialistă a „înţelegerii temporare“ ACUM-PSRM, tema este mereu în prim plan, prin mesaje voit ambigue, vagi, dar de fiecare dată prezente.

Aflată la Moscova pe 27 iunie, Speakerul Parlamentului Zinaida Greceanîi ţine un discurs în Rada Federaţiei Ruse în care reaminteşte că: „Datorită eforturilor preşedinţilor ţărilor noastre – Igor Dodon şi Vladimir Putin, au fost soluţionate o serie de probleme... Cu toate acestea, există o serie de probleme care necesită să fie soluţionate. Este vorba despre... progresul pe calea soluţionării problemei transnistrene în interesul locuitorilor ambelor maluri ale Nistrului, cu ajutorul tuturor participanţilor la procesul de negociere“.

Iar în aceeaşi zi, la TVR Moldova, Igor Dodon menţiona din nou chestiunea transnistreană în acelaşi mod ambiguu, dar de data asta înaintând spre tatonare, ca un balon de încercare, inclusiv un orizont de timp: „Pentru rezolvarea problemei transnistrene trebuie să existe un consens intern, cât şi extern. Trebuie noi, Parlamentul, Guvernul, să vedem cum rezolvăm problema şi apoi să convingem partenerii externi. Dar nu cred că acest subiect este pe agenda în următoarele 6 luni“.

De ce 6 luni? De ce nu 8, 10 sau 12? Asta nu ne spune Igor Dodon. Dar rămâne sugestia că, deşi deocamdată toată lumea pare că ignoră tema, la un moment dat, şi nu peste multă vreme, discuţia va fi inevitabilă. Şi toată lumea ştie asta, deşi există acum un consens al tăcerii strategice şi în interiorul şi în exteriorul R. Moldova.

Scopurile Rusiei în R. Moldova: Chişinăul să îşi pună singur laţul la gât.

Preşedintele Igor Dodon la Chişinău, împreună cu trimisul Kremlinului, Dmitri Kozak (16 iunie 2019)

Pericolul nu e federalizarea R. Moldova, care se tot vântură. Şi nu e pentru că... nimeni nu îi mai spune aşa. Ruşii au renunţat demult la asta, diplomatic se numeşte „statut special“. Nimeni nu va vorbi despre federalizare, dar asta nu înseamnă că unii nu gândesc la momentul în care, în numele unei negocieri pe coşul 3, să se revină, discret, la discuţia despre „statut special“.

Cine vântură steagul federalizării azi face o enormă diversiune. Este vorba despre cu totul „altceva“, adică „statut special“, care se va livra soft, blând şi... consensual.

Scopurile Rusiei în R. Moldova sunt trei:

• Primul de a fi primită la masa mare de negocieri atunci când se discută aspecte strategice în regiune. Asta a vrut Rusia şi cu Memorandumul de la Meseberg din 2010, şi cu tentativa eşuată a unui Helsinki 2 (respectiv o Comunitatea euroatlantică de securitate în care să fie cooptată şi Rusia). Iată că, acum, la Chişinău, acest prim obiectiv a fost obţinut. Rusia a fost acceptată şi acreditată;
• Al doilea obiectiv a fost pedepsirea lui Plahotniuc, pe care l-a atins într-un consens rapid cu ceilalţi parteneri, SUA sau UE. Vladimir Plahotniuc scăpase, practic, toate bilele pe care voia să le ţină concomitent în aer (bila europeană, bila rusească, bila americană, bila moldovenească), cu excepţia celei româneşti, care a căzut şi ea la pământ, asurzitor, la 3 iunie 2019, fără ca Bucureştiul să fi fost, în vreun fel, „vinovat“ pentru asta;
• Al treilea obiectiv este aşa-numitul „cordon sanitar“, care să seteze şi să formalizeze statutul spaţiului dintre Rusia şi Occident. Asta se va face prin acceptarea de către Chişinău sau Kiev a unui aşa numit „statutut special“ pentru Donbas, respectiv Transnistria. Adică prin ceea ce acum 10 ani se numea federalizare. Doar că de data asta, spre deosebire de 2003, Moscova vrea ca iniţiativa să fie „locală“, deci Chişinăul să îşi pună singur laţul la gât.

*Dan Dungaciu este membru în Conciliul de Experţi LARICS.