Turism necultural cu mâncare bună și cu mame frumoase

0
0

Am făcut un sondaj, i-am întrebat pe oameni ce ar face cu banii dacă ar primi o primă consistentă neașteptată, un câștig la loz în plic sau cine știe ce ocazie nesperată. Mai mult de trei sferturi au zis că și-ar lua o vacanță ar pleca într-o călătorie lungă. Apoi am mai făcut un sondaj, i-am întrebat cum se simt ei după ce se întorc dintr-o călătorie într-un loc nou. Cu câteva excepții rătăcite, practic toți (95%, mai precis spus) au spus că se întorc mai cunoscători, mai îmbogățiți spiritual.

image

Într-adevăr, ce poate fi mai spiritual decât să știi că gara e în partea de est a orașului, și nu în vest, că acolo bate vântul mai tot timpul și că nu e bine să mergi doar în tricou, chiar și în mijlocul verii, că e bine să ai tot timpul un puloveraș în geantă, că nu se știe, că au un magazin de haine nemaipomenit, dar absolut bestial, cum ieși din metrou, pe dreapta, care e chiar mai ieftin decât alea din Băneasa Shopping City, că oamenii au cam aceeași înălțime ca la noi, că veceurile publice sunt foarte, foarte curate, și câte și mai câte…

Și când, la întoarcere, povestești prietenilor toate acestea, îi vezi cum stau cu sufletul la gură să audă ce urmează mai departe, iar tu ai sentimentul înălțător al împlinirii că ai dat mai departe cunoștințele și spiritul astfel acumulate, ce poate fi mai sublim?

Tare îi invidiez pe acești oameni… Eu nu am avut norocul să fiu ca ei, am rămas toată viața printre cei 5%. Când vreau să aflu în ce parte e gara, cum sunt oamenii, ce magazine au și câte de tare bate vântul, mă uit într-o carte, sau pe Internet, și mă lămuresc. Și nu știu cum se face că, de fiecare dată, îmi scade foarte tare elanul să-mi fac bagajele și să mă duc să văd cu ochii mei dacă ceea ce am citit în carte sau pe Internet e adevărat sau nu, și astfel pierd încă o ocazie de a mă îmbogăți spiritual. Dar și mai rău este că nici prieteni noi nu mai pot să-mi fac cu ușurință. Nu înțeleg de ce, dar când le spun că am citit într-o carte sau am văzut pe Internet în ce parte a orașului e gara și cât de curate sunt veceurile, se uită așa la mine, într-un fel, nu știu cum să-l descriu… 

Eu nu am avut norocul să vreau cu fierbințeală să călătoresc, să văd locuri noi, orașe noi, oameni noi, să cunosc, să „simt” spiritul locurilor, așa cum știu cei 95 atât de bine să o facă. Eu mă uit într-o carte, și cu aia rămân. Eu, ca mic burghez cu burtă ce am ajuns, mă duc din când în când prin câte un orășel, un sat, la munte sau prin alte părți, doar ca să stau la umbră, sau la soare, după caz, să stau pe o terasă și să mă uit la pădurea din zare, doar ca să nu mă mai duc la birou.

Însă mai e ceva, mult, mult mai mundan și mai grav decât asta! Oriunde aș merge în călătorie, doar ca să mă plimb și nu cu treabă, mă asigur că găsesc mâncare bună sau foarte bună. Oricât de înălțătoare ar fi cele văzute, auzite, pipăite, mirosite și simțite acolo, m-ar apuca o depresie teribilă să nu și mănânc bine. În micul și îngustul meu univers, eu nu pot nicicum să disociez turismul de mâncare ! Oricât am încercat, nu reușesc, și pace!

Așadar, am abandonat definitiv turismul de cunoaștere și de înălțare, și mă limitez acum doar la cel cu mâncare bună. Și cu ceva dealuri sau munte, dacă se poate, un râuleț sau un ochi de apă, iarbă, copaci, câteva păsări, două, trei vaci pe stradă. Dar mai ales – date fiind circumstanțele – cu locuri mari de joacă pentru copii.

Am făcut o listă cu astfel de locuri de la noi. Nu prea mă văd căutând în altă țară dealuri, munți, copaci, păsări și vaci pe stradă. Nu știu de ce, dar mie mi se par cam le fel. Poate vacile să fie mai mari și cu nuanțe puțin diferite în altă parte, dar parcă doar pentru atât nu aș bate drumul până acolo cu copiii după mine.

Am făcut o astfel de listă și acum câțiva ani, și chiar am fost în câteva locuri. Despre Balvanyos, de pildă, am scris atât de entuziasmat cum nu am scris decât despre puține restaurante din București. Însă s-au schimbat multe în ultimii ani în România, și mai ales și în afara Bucureștiului. Știu de la oameni pe care îi cunosc bine, și care mă cunosc și ei bine, și mofturile mele când vine vorba despre mâncare, că sunt deja destul de multe locuri din acestea. Dacă aș face câte un astfel de turism în fiecare săptămână, s-ar putea să nici nu ajung la toate – mai ales că mereu apar unele noi.

Aproape toate cele despre care știu eu sunt în Transilvania. În sud știu despre Manasia (dar nu au cazare, încă), despre unele foarte specifice în Deltă, și cam atât. Când voi afla și despre altele voi scrie, pentru că mi-am propus să fac un serial cu ele, pentru cei 5 mici burghezi ca mine, care se uită mai mult în farfurie decât la spirit când merg în călătorie.

image

Zilele trecute am mers la Sibiu cu treabă. În oraș am fost de câteva ori, dar despre Rășinari, Păltiniș, despre Mărginimea Sibiului citeam sau auzeam încă de pe când eram student, însă nu am ajuns vreodată până acum. Așa că m-am bucurat de ocazie și mi-am sunat prietenii din zonă ca să-mi recomande unde să stau câteva zile cu familia cu copii mici după mine.

Cei bucuroși să-mi facă un serviciu și-au reîmprospătat informațiile de pe Internet și mi-au trimis liste cu tot felul de muzee, case memoriale, oale pictate, stâne butaforice, trasee montane și tot ce mai găseau ei pe prima pagină din Google. Cred că tare i-am dezamăgit când i-am rugat să mi le spună doar pe cele care au bucătari buni. Că despre muzeele etnografice și casele memoriale pot afla incomparabil mai multe citind într-o carte sau pe monitor, și cu poze mărite și din toate unghiurile, inclusiv din drone, decât zgribulit în frig încercând să mă lămuresc in situ ce a vrut să spună autorul. Cât despre traseele prin natură, singurele prevăzute erau cele de la mașină până la ușă și statul pe terasă pe un șezlong, ca să mă uit în zare.

Unii s-au dus din nou la Google ca să vadă ce spune despre bucătarii buni din Mărginime. Alții nu mi-au mai răspuns deloc. A fost mult mai greu cu documentarea de data aceasta, că ieșeau mult mai puține rezultate. Au mai dat ei niște telefoane, și până la urmă, din lista mult mai scurtă decât ar trebui să fie în locurile acelea, am pus degetul pe cea care ne propunea la cină ceva mai multe decât lapte, brânză și ouă de țară.

Ne-am dus la The River Chalet, așadar, la Sibiel. Munții Cibinului se văd bine din balansoar, poți vedea și un pârâu alături, dacă muți privirea în jos, vaci pe drum cât cuprinde, oi, măgari, dimineața te trezesc găinile de prin curțile oamenilor. Am ajuns cu GPSul. Ne-am învârtit de câteva ori în jurul stegulețului de finish de pe ecran până să ne prindem că era chiar acolo, de fapt, doar că nu scria absolut nimic pe casă, niciun panou, niciun semn, nimica. Iar dincolo de porțile nu știu de ce atât de înalte nu se vedea mare lucru.

Nu vezi cât de mare e casa decât atunci când ajungi înăuntru. Sau dacă ridici drona ori te sui pe muntișorul din spate, ca să ai o vedere de ansamblu. Sunt mai mult de zece odăi, unele amenajate tradițional. Noi le-am ales pe cele moderne. Oricum, mare diferență nu ar fi fost, pentru că, atunci când nu se duc la saună sau în butoiul cu apă sărată din curte, lumea se adună în marele living de la parter, cu șemineu, canapele și fotolii confortabile, bibliotecă, bar și ce mai e nevoie ca să te simți norocos în viață.

Mâncarea, acum. Am avut și eu, ca fiecare dintre noi, desigur, bunici și mătuși care găteau bestial. Și chiar îmi place să mănânc bestial o dată, de două ori, sau chiar o zi întreagă, de dimineața până seara târziu, dar parcă vreo câteva zile la rând mi s-ar părea prea mult. Așa că mi-a atras repede atenția când mi-au spus că există un chef tânăr la The River Chalet, și cu atât mai mult unul umblat prin lume, care a gătit și celor din alte țări înainte să se întoarcă de unde a plecat. Și supoziția mea că nu le-a făcut acelora numai sarmale și ciorbă de burtă voi arăta că s-a adeverit.

Am început ziua cu caș, ouă, zacuști de nu știu câte feluri, slănină, pâine din cuptor, tochitură, cârnați, mămăligă și tot ce le mai dai bucureștenilor de centru când ajung la țară. Bestiale, într-adevăr, și nu aveam vreun dubiu că așa va fi, intuind destul de bine specificul locului, după ce am aflat că e chaletul unui milionar sibian, și că l-a luat ca să stea mai mult el și prietenii lui acolo. Am mâncat atât de mult în prima zi, încât țineam tot timpul telefonul la îndemână, în caz că ar fi trebuit să mă mut pe neașteptate de la Sibiel la Sibiu, într-un salon de spital.

Cred că a fost puțin surprins, însă a răsuflat ușurat tânărul chef când l-am rugat să ne facă și altceva de mâncare în zilele următoare. Mi s-a părut că văd bucurie și entuziasm pe fața lui când i-am sugerat să se gândească și la ceva mâncare de oraș. Chiar dacă ar fi nevoit să ia un pește de la Selgros, în caz că nu ar fi reușit să prindă vreun păstrăv cu undița în pârâul de alături. Ne-a făcut și mâncare franțuzească, și asiatică, și italienească. Supe de multe feluri și numeroase deserturi. La micul dejun am avut și-și, însă acolo am mâncat doar produsele lor locale, tradiționale, la celelalte nu am mai ajuns.

În ceea ce privește mâncarea, contextul s-a potrivit bine cu preferințele mele. Eu am fost tot timpul adeptul conceptului european clasic de bucătărie fină, în care gustul vine preponderent din calitatea produselor și ingredientelor, și abia apoi de complexitatea rețetelor. Iar rolul condimentelor este marginal, pe al treilea loc. Adică invers decât la bucătăriile asiatice, de pildă. Or, cu un singur ou de găină adevărată, o lingură de lapte sau brânza luate direct de la vaca pe care o vezi în spatele casei, simți diferența de gust într-un aluat, o supă sau o cremă. Că am avut și un bucătar talentat, bun cunoscător al tehnicilor din bucătărie (se vedea cu ușurință asta), și mai ales entuziast, a fost încă și mai bine, desigur.

Și a doua seară am mâncat mult mai mult decât trebuia. Abia în a treia m-am abținut și am mâncat ca un intelectual. Dar cu ce chin să mă abțin, Doamne, ce tortură… Cu atât mai mult cu cât chiar în acea seară a făcut talentatul lor chef cea mai bună mâncare și cele mai bune (și mai multe!) deserturi. Sau poate că mi s-au părut mie cele mai bune dintre toate, știind trebuie să mănânc doar câte puțin din fiecare.

Și cafeaua, să nu uit! Noi avem în București cafenele excelente, printre cele mai bune și frumoase din Europa, și chiar dincolo de ea. Și la Cluj sunt, și la Timișoara, și probabil că și în alte câteva orașe. Acum am descoperit că și Sibiul are cel puțin una la fel de bună ca acelea din București. Am fost acolo, chiar am și scris un mic text despre ei. Surpriza a fost să îmi spună că și cei de la The River Chalet doar de acolo își cumpără cafeaua.

Tot luându-mă cu mâncarea, și apoi cu copiii în living, am uitat să mai stau pe șezlong și să admir munții Cibinului. Dar iată o poză cu ei. Cât despre Muzeul de icoane pe sticlă, de vizavi, acolo chiar aș fi vrut să merg, ca să cumpăr câteva, să le dau cadou. Mi se par cele mai frumoase cadouri de dat cuiva – mai ales unor străini. Dar nu am ajuns. O să mă uit la ele pe Internet, iar de cumpărat, dacă nu le găsesc online, o să le iau în aprilie, când sigur mă voi reîntoarce în acele locuri. Iar pentru colegii de 5%, iată linkul aici.

image

Nici cu ATV-ul nu m-am dus pe munte, spre surprinderea gazdelor, foarte mândri de mașinăria lor cu mai multe locuri, pe care au dat o grămadă de bani. Cred că are și o denumire aparte, ca să nu fie confundată cu proletarele motociclete de munte cu trei roți, pe care le știe toată lumea.

Poate că m-aș fi dus să plimb copiii și femeia cu magnifica mașinărie, dacă nu ar fi descoperit o distracție neașteptată, care i-a ținut pe cei mici ca lipiți cu scoci de livingul acela. Milionarul stăpân al casei și foarte frumoasa lui femeie erau și ei acolo. Vin adesea, le place mai mult decât în casa lor din Sibiu, desigur. Și au doi copii, aproape de aceleași vârste cu alor noștri!

Aceștia, plus deviceurile și jucăriile aferente, toate diferite de cele pe care le avem acasă, la București, au fost o atracție irezistibilă pentru copii, așa că timp de trei zile chaletul s-a transformat într-o mare grădiniță, cu două mame tinere și frumoase foc pe post de educatoare, două bone atente să nu bage copiii mâna în șemineu și să nu-și dea cu jucăriile în cap, și cu doi capi de familie care tot încercau să discute diverse kestii de business, la un pahar de vin bun, dar nu reușeau defel…

Da, ca reprezentant al celor 5%, subdiviziunea cu copii mici, să ai tot timpul alături un chef tânăr și talentat, cum e cel de la The River Chalet din Sibiel, care să îți gătească și ce vrei tu, nu doar ce vrea el, sau doar vreo șapte, opt feluri de mâncare, pentru că atâta știe, devine adesea principalul criteriu de selecție în deciziile turistice. Munți, dealuri și păduri frumoase avem o grămadă în țară, agroturismul s-a dezvoltat fantastic în ultimii ani, cabane, vile, chaleturi, hoteluri din ce în ce mai multe, mai moderne, mai confortabile și mai frumoase. Dar mâncarea bună  nu a ținut deloc pasul, a rămas mult în urmă. A trebuit să vină nu știu ce nemți și alți străini, sau unii mai aventurieri din București să se aciuiască în astfel de locuri, și să-ți pună și nesarmale și nemămăligă cu brânză și smântână pe masă, ca să vezi ce e aceea bucătărie farm to table, cu adevărat fină și creativă. Din fericire, li s-a dus repede vestea, și acum mulți se străduie să-i imite. Vor reuși să recupereze terenul pierdut, cu siguranță, pentru că banii pe care au văzut că se pot câștiga din agroturism gastronomic sunt cel mai puternic energizant și multiplicator de imaginație și de inteligență…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite