Turcia și aderarea Suediei la NATO. Nevoia de euforie și autoiluzionare a Europei vs. realitatea brută
0Euforia care a cuprins zilele acestea societatea occidentală (inclusiv a noastră) la aflarea știrilor că „Turcia sprijină aderarea Ucrainei la NATO”, „Turcia a deblocat aderarea Suediei la NATO” și că „Turcia sfidează Moscova și eliberează 5 comandanți ucraineni” este pe de o parte de înțeles. Pe de cealaltă parte, însă, este o naivitate pe care nu ne-o putem permite.
Pe de o parte, societățile noastre au nevoie de vești bune în această perioadă și orice veste care ar putea implica un eventual sfârșit al neîncetatelor crize este primită cu euforie. Pe de cealaltă parte, însă, nu ne putem permite deloc această euforie, mai ales atunci când trage perdele de fum prin fața noastră și nu mai vedem foarte bine care este realitatea.
Cine consideră actualele exerciții de politică externă ale lui Erdoğan drept o recalibrare reală, drept o reîntoarcere spre valorile occidentale este naiv. Dar să luăm pe rând cele 3 mișcări majore recente ale Turciei care sunt în mod entuziast invocate drept „întoarcere către Occident”:
- declararea sprijinului pentru aderarea Ucrainei la NATO. Acesta, deși cu un impact mediatic major, este nul. Atâta timp când Statele Unite, ca să punctăm doar unul dintre membrii NATO, a declarat limpede că nu se pune problema aderării Ucrainei la NATO acum, atâta timp cât aceasta se poate petrece efectiv doar la încheierea războiului, ceea ce a admis de altfel și Ucraina, sprijinul (declarativ) al Turciei pentru aderarea Ucrainei la NATO este doar un exercițiu de imagine care nu o obligă la nimic și care nu are absolut niciun impact real momentan. Erdoğan știe foarte bine aceasta și exact acesta este și singurul motiv pentru care a declarat-o că o susține – pentru că Joe Biden și Occidentul au spus că nu se poate până la încheierea războiului. Și nimeni nu știe când se va termina războiul din Ucraina;
- niciun impact real nu are nici mutarea celor 5 comandanți ucraineni din Turcia în Ucraina. Este tot un simplu exercițiu de imagine, este drept, însă, de tipul care are natura de a irita Moscova. Este puțin probabil că Moscova a știut despre această încălcare a acordului de schimb de prizonieri și este foarte probabil că se va simți trădată și nu va uita. Dar acum nu are cum să retalieze. Și, din nou, este vorba despre un simplu exercițiu de imagine, 5 comandanți ucraineni nu schimbă deloc situația din Ucraina. Așadar, un exercițiu de imagine pentru Turcia, pentru Kiev, pe care noi, în Occident, ar trebui să îl luăm ca atare, iar nu ca pe o schimbare reală de paradigmă;
- al treilea punct invocat pentru brusca „reîntoarcere a Turciei la valorile occidentale” este acceptarea aderării Suediei la NATO. Aici se vede cel mai bine interesul Turciei în toată această ecuație și acesta este singurul lucru făcut de Turcia, dintre cele 3, care va avea un real impact sigur asupra geopoliticii regionale pe termen mediu și lung (pentru că primul punct, aderarea Ucrainei la NATO, nu știm când/cum se va întâmpla). Dar, pe termen scurt, nici aderarea Suediei nu schimbă absolut cu nimic datele problemei pentru Federația Rusă.
În plus, Suedia, într-un fel sau altul, oricum ar primi și primește imediat sprijinul NATO sau al altor state prin diferite acorduri bilaterale. Suedia oricum urma să intre în NATO mai devreme sau mai târziu, opoziția Turciei și a Ungariei nu putea continua la nesfârșit, devenea tot mai costisitoare din diferite puncte de vedere pentru cele două. Și, oricum, nu se punea problema invadării Suediei de către Federația Rusă. Așadar, deși cu impact pe termen mediu și lung pentru Federația Rusă, aderarea Suediei la NATO nu schimbă prea mult datele problemei pentru Rusia.
Cu atât mai mult cu cât Finlanda este cea cu care Federația Rusă are o graniță foarte lungă și problematică, iar Finlanda este deja în NATO. Federația Rusă nici măcar nu are graniță terestră cu Suedia (doar maritimă și, sigur, Marea Baltică devine un pic mai problematică pentru Federația Rusă). Așadar, chiar din punct de vedere strategic, nu schimbă prea mult datele problemei pentru Rusia.
Dar chiar și această aderare a Suediei oricum nu va fi definitivă până când nu va fi aprobată de parlamentul turc, ceea ce, din nou, lasă loc de și mai multe posibile negocieri și amânări.
Amânarea până acum a acceptării aderării Suediei la NATO din partea Turciei, să nu ne facem iluzii, nu a fost din cauza apropierii lui Erdoğan de Federația Rusă, nu a fost la presiunile Federației Ruse, ci a fost strict din cauza intereselor lui Erdoğan. Iar aici ajungem de fapt la miezul problemei. Care a fost aici interesul lui Erdoğan?
● Acum aproximativ un an scriam aceste cuvinte într-o analiză publicată pe LARICS aici:
„una dintre pretențiile principale ale Turciei adresate Suediei și Finlandei, pentru a le accepta aderarea la NATO, (...) să renunțe la embargoul neoficial asupra exportului de arme și muniții către Turcia (...) a fost poate cea mai neglijată dintre toate cerințele Turciei (...) Dar nouă ni se pare poate drept cea mai importantă dintre toate - dincolo de mesajele intense pentru publicul intern, legate din nou de dușmanii interni sau externi, imaginari sau reali ai Turciei, de kurzi și de „teroriști” etc., dincolo de declarațiile înflăcărate ale lui Erdoğan, această cerință care viza reluarea exporturilor de arme din Suedia și Finlanda către Turcia, mult dincolo de jocurile de imagine cu care ne-a obișnuit Erdoğan, ne apare extrem de pragmatică și orientată spre viitor. Pentru că Turcia exact asta face pe această dimensiune militară deja de cel puțin 10 ani - se pregătește intens pentru viitor. Pentru ce viitor? Vom vedea.” Adăugăm cerințele de echipamente militare înaintate către SUA.
Interesul major al Turciei este continuarea militarizării sale, militarizare pe care am analizat-o în analiza menționată mai sus de pe LARICS. Turcia are nevoie de echipamente militare tot mai avansate pentru planurile sale (care vor fi fiind acestea??) și strategiile sale. Și, să nu fim naivi, nu are nevoie de acestea pentru „a lupta împotriva terorismului kurd”.
Continua înarmare a Turciei a fost o miză de la început pentru aceasta în obstrucționarea aderării Finlandei și Suediei la NATO. Finlanda și Suedia interziseseră exportul de armament către Turcia din 2019 (după invazia Turciei în Siria), dar în septembrie 2022, după negocierile purtate cu Turcia în marja summitului NATO din iunie de la Madrid, Suedia a reluat exportul de armament către Turcia. Autoritățile suedeze au refuzat să spună ce tipuri de armament și ce cantități. De la începutul acestui an au reînceput și exporturile de armament din Finlanda către Turcia.
Într-o analiză preluată de pe Reuters, se spune că „Atât oficialii turci, cât și administrația Biden au respins orice sugestie conform căreia aprobarea de către Ankara a aderării Suediei la NATO ar fi fost legată de vânzarea F-16, în lunile de discuții pentru a elimina opoziția turcă.” Dar faptele rămân totuși fapte: la doar câteva ore după anunțul că Turcia acceptă aderarea Suediei la NATO, președintele SUA, Joe Biden, a dat undă verde transferului de avioane F-16, ultima versiune, către Turcia. A doua zi, Secretarul Apărării SUA, Lloyd Austin, a discutat cu Ministrul Apărării turc, Yasar Guler, despre rolul SUA în modernizarea armatei Turciei. Așadar, nimic mai fals. Exact (și) de aceste acorduri militare cu SUA a depins aprobarea Turciei pentru aderarea Suediei la NATO, ba chiar au fost unele dintre cele mai importante.
Sigur că pentru publicul larg au fost lansate în mass media vocale acuzații de terorism pe care Ankara le făcea la adresa unor kurzi sau turci din Suedia, sigur că, pentru economiști, problemele economice pe care Turcia le traversează și ajutorul SUA și al Uniunii Europene pentru Turcia păreau să fie adevărata miză, dar noi credem că de fapt continuarea înarmării Turciei reprezintă adevărata miză pe termen lung. Sigur că și celelalte două contează foarte mult, dar pe termen scurt. Îndreptarea lor reprezintă o nevoie conjuncturală pentru Erdoğan, dar înarmarea Turciei reprezintă o nevoie strategică pentru el.
● Al doilea punct care trebuie obligatoriu scos în evidență este faptul că, lângă Occident, Erdoğan nu își poate îndeplini deloc planurile sale ambițioase de expansionism neo-otomanist. Despre acestea se poate citi mai pe larg într-un volum recent apărut la Editura ISPRI, Turcia, Quo Vadis? Ordinea liberală democratică occidentală sub nicio formă nu servește planurilor strategice reale ale lui Erdoğan, această ordine democratică reprezintă pentru el doar un mijloc, nu un scop. În această privință, doar Rusia lui Putin îl poate ajuta, de aceea (printre alte motive) Erdoğan nu va rupe sub nicio formă legăturile cu Vladimir Putin (nu se știe dacă o va face Putin – deși foarte puțin probabil).
● Însă aceeași ordine liberală democratică occidentală îl poate ajuta pe Erdoğan în privința altei probleme, în privința redresării economiei Turciei. Din acest motiv are nevoie Erdoğan de Occident acum, din acest motiv îi spune acum lui Biden „dragul meu prieten”, după ce cu doar câteva luni în urmă, în ultima zi a campaniei electorale, spunea că „Biden a dat ordinul ca Erdoğan să fie răsturnat de la putere, știu asta. Toți oamenii mei știu asta.”
Concluzii
Așadar, cu 3 exerciții de imagine, care nu au niciun impact real momentan asupra războiului din Ucraina, Erdoğan a reușit să facă 3 lucruri extrem de importante pentru el:
- să contribuie în mod real la redresarea economică a Turciei și să pună din nou presiune pe Uniunea Europeană cu cereri de ridicare a vizelor și chiar cu aderare la Uniunea Europeană;
- să continue cu succes planurile neo-otomaniste de militarizare intensivă a Turciei;
- și, deloc în ultimul rând, a reușit să dea o foarte mare lovitură de imagine, șantajând Suedia, unul dintre statele văzute, pe bună dreptate sau nu, drept un etalon pentru drepturile omului, să își schimbe constituția în unele sensuri dorite de autocratul Erdoğan, care are zeci de mii de prizonieri pe motive politice în închisorile din țara sa.
De altfel, într-o analiză următoare, vom arăta pe baza unor sondaje cum și societatea turcă este prinsă între 3 tipuri de atitudini diferite față de Occident - dorința de prosperitate ca în Occident, teama de Occident și complexul de superioritate de tip imperial în relația cu Occidentul, care, în viziunea multora din Turcia, ar trebui să înțeleagă că Turcia are nevoie de expansiune. Într-o analiză din Hürriyet de aici chiar se spune explicit că „Republica Turcă ori își va lărgi influența, ori o va pierde complet. De aceea Mosul și Alep sunt de o importanță critică”. Și, invocând teama de un „lebensraum șiit”, se arată cum Turcia are nevoie chiar ea de un lebensraum (conceptul de „spațiu vital” făcut celebru de naziști), ocupând Mosul și Alep, două orașe foarte importante din Irak și Siria. Terifiante asocieri.
Dar iată cum câștigurile Turciei din aceste 3 exerciții de imagine recente, așa cum le numim noi, sunt exact pe aceste dimensiuni - asigurarea unei anumite prosperități și militarizarea continuă care poate ajuta pe celelalte 2 dimensiuni - securitizare și expansionism. Adevăratele strategii ale unui stat nu se oglindesc în exercițiile de politică externă, care, după cum ne arată acum Turcia, pot suferi diferite adaptări, meandre și întoarceri. Ci adevăratele strategii de viitor ale unui stat se oglindesc în politicile educaționale și culturale aplicate pe plan intern, se oglindesc în narațiunile interne, se oglindesc în asocierile cu Imperiul Otoman, printr-o multitudine de mijloace și metode care încearcă să construiască o societate după o viziune a elitelor sale. Iar aici lucrurile sunt cât se poate de limpezi - neo-otomansimul nu este deloc o exagerare sau o imaginație.
Așadar, noi considerăm aceste exerciții de imagine recente doar o amânare a strategiei reale a lui Erdoğan, nicidecum o „întoarcere spre valorile occidentale”. În privința strategiei pe termen mediu și lung a Turciei, doar ne aducem aminte două episoade. În 2019 Erdoğan declara negru pe alb că este inacceptabil ca Turcia să nu aibă arme nucleare și nu o dată a amenințat Grecia că s-ar putea trezi într-o noapte cu o invazie armată turcească (Turcia ocupă deja largi teritorii în Irak și Siria). Desigur, acum nimeni nu crede că acestea chiar s-ar putea întâmpla, nimeni nu crede că Erdoğan chiar a vorbit serios.
La fel cum nu l-am crezut nici pe Vladimir Vladimirovici Putin.
Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
