Tineri japonezi şi iranieni, între dezolare şi speranţă (Karlovy Vary 2022)

Imagine din „Un ţărm îndepărtat” („Tooi tokoro”/„A Far Shore”) de Masaaki Kudo FOTO @KVIFF.com

Ediţia a 56-a a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF) s-a deschis pe 1 iulie şi continuă până sâmbătă, 9 iulie 2022. Competiţia pentru Globul de Cristal a propus pe final producţii din ce în ce mai valoroase, prezentate în fostul oraş „Karlsbad” în premieră mondială.

Filmul japonez „Un ţărm îndepărtat” („Tooi tokoro”/„A Far Shore”), al treilea lungmetraj al lui Masaaki Kudo, este unul din marii favoriţi la premiile ediţiei. Dacă vedeţi Japonia ca o ţară unde curge numai lapte şi miere, „Un ţărm îndepărtat” – care propune o perspectivă onestă, necosmetizată, asupra vieţii din insula Okinawa – vă va schimba părerea.

Aoi (excelent interpretată de Kotone Hanase) are 17 ani şi, deşi se află teoretic la vârsta tuturor posibilităţilor, simte că orizontul i se închide de la o zi la alta. Tânăra a renunţat la şcoală şi are un băieţel, de doi ani deja, cu un soţ iresponsabil faţă de copil şi abuziv faţă de ea. Singura cale pe care Aoi a găsit-o pentru a putea plăti chiria şi a-şi întreţine fiul inocent şi consortul petrecăreţ, care încetează să mai aducă bani în casă, a fost să lucreze ca hostess într-un club de noapte. Şi, ca minoră, ea riscă permanent să fie arestată. Pe protagonistă o mai sprijină doar bunica sa, care are uneori grijă de băieţel, dar nu ezită să-i acuze pe tineri că s-au îndepărtat de tradiţiile strămoşilor lor, şi o colegă din club, care simte şi ea nevoia – şi neputinţa – de a evada.

Regizorul-scenarist s-a documentat temeinic, timp de mai mulţi ani, asupra vieţii din Okinawa, prefectura niponă fiind fruntaşă la capitole sensibile, precum mamele singure, adolescentele însărcinate care-şi întrerup educaţia, şomajul sau violenţa domestică. Masaaki Kudo a fost inspirat de poveştile mai multor tinere intervievate şi le-a ficţionalizat în filmul său, pe parcursul căruia protagonista se scufundă tot mai adânc, în timp ce ţărmul salvator pare tot mai îndepărtat (puternica secvenţă finală îi aduce un omagiu lui François Truffaut şi capodoperei absolute a acestuia, „Cele 400 de lovituri”).

O dramă provocatoare şi tulburătoare, în care puţinele interludii euforice, acompaniate de muzică, sunt urmate imediat de dezvoltări narative agravante, „Un ţărm îndepărtat” e un film greu de suportat, dar şi greu de uitat.

Intens şi memorabil este şi filmul „Vară cu Speranţă” („Tabestan Ba Omid”/„Summer with Hope”), o coproducţie Canada-Iran scrisă şi regizată de cineasta Sadaf Foroughi, originară din Teheran şi ajunsă la al doilea lungmetraj de ficţiune.

Undeva în nordul Iranului, Omid (nume care în persană înseamnă „speranţă”) este un june înotător, a cărui părinţi, evident înstăriţi, sunt în curs de divorţ. Omid, mama sa, Leili, şi fratele acesteia, Saadi, şi-au pus mari speranţe în competiţia sportivă la care băiatul urmează să participe. Numai că el ratează termenul-limită pentru înscriere şi, deşi primise o invitaţie de la organizatori, nu mai poate intra decât într-o cursă ţinând de o disciplină care nu-i este familară. Prin urmare, Omid are nevoie de un alt antrenor, pe lângă unchiul Saadi, şi îl găseşte în persoana unui prieten, Mani, însurat şi cu un copil mic.

Iniţial, naraţiunea – desfăşurată pe parcursul câtorva zile - pare banală, dar, treptat, din replici şi din interacţiunile de pe ecran, devine limpede că lucrurile sunt mult mai complicate. Şi totuşi, climaxul violent şochează, căci amploarea pe care o pot lua nişte decizii individuale aparent minore nu poate fi controlată, nici măcar atunci când toţi actanţii se consideră călăuziţi de cele mai bune intenţii şi nu vor decât tot binele din lume pentru cei dragi.

Dacă Masaaki Kudo prezenta drama protagonistei sale – prezentă în toate secvenţele - mult mai direct, Sadaf Foroughi învăluie cu măiestrie evenimentele într-o reţea de apropouri şi implicaţii sociale, acuzaţiile fiind rostite pe şleau de abia atunci când este prea târziu. „Vară cu Speranţă” este, de altfel, o dramă corală, în care personajele majore sunt construite gradual, iar fiecare mizanscenă este regizată impecabil.

Cineasta iraniană – care, conform propriilor declaraţii, a fost inspirată aici şi de „Pescăruşul” lui Cehov, şi de bergmaniana „Vară cu Monika” – îşi vede filmul ca episod median într-o proiectată trilogie, deschisă cu „Ava” (2017), debutul său în lungmetraj. Cele două volute vorbesc cu curaj despre ce înseamnă să fii adolescent într-o societate patriarhală foarte conservatoare, unde adulţii pun mari presiuni asupra noii generaţii, încercând să-şi modeleze urmaşii în conformitate cu normele comunităţii.