Victoria genială uitată de istorie: bătălia care a schimbat regulile războiului
0Cea mai strălucită victorie repurtată de Alexandru Macedon este mai puțin cunoscută publicului larg. A fost purtată în Asia Centrală, acolo unde niciun alt lider european nu reușise să ajungă în fruntea unei armate. A fost și o premieră în istoria militară mondială.
Alexandru cel Mare sau Alexandru Macedon a fost unul dintre cei mai faimoși lideri militari din istorie.
Un tânăr general precoce, și-a început cariera la 18 ani în armatele tatălui său Filip al II lea al Macedoniei și mai apoi până la vârsta de 32 de ani a ajuns stăpânul unui imperiu uriaș, unul dintre cele mai mari din istorie. Considerat un mare comandant militar, curajos, temperamental și în același timp un strateg desăvârșit, Alexandru cel Mare a repurtat victorii faimoase.
Cine nu a auzit de victoriile sale strălucite de la Gaugamela, Granicus, Issus sau Hydaspes. În urma acestor victorii, tânărul macedonean a îngenuncheat marele imperiu persan. Culmea, toate aceste victorii nu au fost nici pe departe la fel de strălucite ca cea de la Jaxartes, cunoscută mai ales de istorici, dar prea puțin de publicul larg. Această bătălie a reprezentat și o premieră în istoria militară a lumii dovedind de fapt geniul lui Alexandru cel Mare.
Către frontiera de la „capătul lumii”
Jaxartes erau un râu care străbătea o porțiune însemnată a Asiei Centrale. Astăzi poartă numele de Syr Darya, un nume persan care se traduce pur și simplu „râul Syr”. Vechiul Jaxartes își are originea în munții Tian Shan din Kârgâzstan și estul Uzbekistanului și curge pe o lungime de peste 2200 de kilometri prin Uzbekistan, provincia Sughd din Tadjikistan și sudul Kazahstanului până în nordul Mării Aral. Adică către granița de est și nord-est a Imperiului Persan. Tânărul Alexandru Macedon moștenise regatul Macedoniei, o putere politică emergentă care profitase de slăbiciunea statelor grecești pentru a le supune. Visul lui Alexandru era însă cucerirea Imperiului Persan și făurirea celui mai mare imperiu al istoriei. În 334 îHr trece Hellespontul și începe marea sa epopee. Rând pe rând Alexandru cel Mare l-a învins pe Darius al III lea, regele perșilor în trei bătălii decisive, la Granicus, Issus și Gaugamela.
Imperiul ahemenizilor se prăbușea iar regele macedonean înainta victorios ocupând satrapie după satrapie. Darius al III lea scăpase cu viață, dar zilele îi era numărate. Principalul obiectiv strategic al lui Alexandru cel Mare era asigurarea granițelor nordice ale noului său imperiului amenințate de triburi nomade de stepă. Printre cei mai de temut erau sciții saka, călăreți și arcași de elită care făceau multe armate să tremure. În primul rând fiindcă erau imposibil de prins. Iuți și letali, loveau și dispăreau până când supuneau complet inamicul. Așa a ajuns Alexandru cel Mare pe malurile Jaxertesului undeva în Uzbekistanul de astăzi, un loc de a cărui existență nu știa nicio căpetenie sau rege din zona Europei.
Alexandru ajunsese acolo unde nimeni nu-și putea imagina. Hotărâse deja să accepte râul Jaxartes ca frontieră de nord-est a imperiului său, așa cum fusese și în timpul Imperiului Achemenid pe care îl înfrânsese. Un oraș nou, numit Alexandria Eschate, urma să marcheze granița. În timp ce macedonenii începeau construcția noului oraș, sogdienii, nativii zonei, s-au revoltat. Încă din vremea lui Cirus cel Mare aceștia fuseseră lăsați cu o autonomie sporită, liberi să-și practice stilul de viață seminomad.
Construirea unui oraș și presiunea civilizației elenistice pare să fi fost percepută ca o amenințare. În plus, liderul lor juca la dublu încercând să scape și de perși și de macedoneni pentru a stăpâni singur zona. Alexandru a ripostat imediat împotriva rebelilor. Au avut loc lupte grele, iar Alexandru a fost rănit la gât într-una dintre acestea. Până la urmă, însă, macedonenii s-au impus. Părea că dețin controlul asupra provinciei. Ambițiosul lider sogdian Spitamenes s-a apucat să asedieze Maracanda, un oraș din sud. Profitând de toată tărășenia, o puternică armată de sciți saka au apărut la granițele de nord, așteptând ca cele două părți să se vlăguiască suficient pentru a deveni pradă ușoară. Dacă Alexandru dorea să restabilească ordinea în sud, trebuia mai întâi să-i învingă pe nomazi pentru a-și asigura spatele.
O strategie genială
Războinicii saka cunoșteau bine lupta din stepe. Se foloseau de râul Jaxartes ca de o barieră naturală. Stăteau pe maluri și așteptau ca macedonenii să se îmbarce pentru a traversa. În felul acesta deveneau efectiv ținte fixe pentru arcașii deosebit de pricepuți ai stepelor central asiatice. Arcurile sciților nu băteau de pe un mal pe celălalt fiindcă râul era lat. În schimb ar fi făcute ravagii asupra trupelor din bărci sau de pe burdufe. Alexandru era conștient de lucrul acesta. Așa că a ordonat pregătirea armelor de asediu, o artilerie a vremii. Era vorba despre catapulte și un fel de de scorpioni.
Fiind mult mai puternice decât un arc, proiectilele acestora ajungeau numai bine pe malul celălalt. Așa că sub focul de acoperire al „artileriei” macedonene, soldații au avut timp să se îmbarce, să traverseze râul și chiar să facă un cap de pod, pe malul celălalt. Tirul catapultelor a fost atât de bine reglat că a făcut victime în rândul călăreților de stepă, le-a ucis o căpetenie, și i-a obligat să părăsească malurile. Macedonenii puteau să se desfășoare în voie. Arcașii lui Alexandru au fost primii care au debarcat, poziționându-se ca o forță de acoperire pentru restul trupelor. Erau faimoșii arcași cretani, rapizi, versatili, capabili să producă daune serioase. Odată ajunsă și infanteria grea pe partea cealaltă de râu, Alexandru se vedea nevoit să mai rezolve o problemă. Sciții Saka erau renumiți pentru abilitatea lor de a ataca și de a se retrage în valuri, aruncând o ploaie de săgeți. Cu această strategie epuizau fizic și moral orice armată. Alexandru a găsit o soluție și pentru această problemă. A trimis la înaintare cavaleria rapidă, înarmată cu lănci să provoace o încăierare cu războinicii saka.
Cavaleria macedoneană părea sacrificată. Cum sciții nu au reușit să pătrundă strategia lui Alexandru Macedon s-au repezit asupra lăncierilor macedoneni. Păreau sacrificați iar mutarea strategică a lui Alexandru o gravă eroare. Lăncierii lui Alexandru au fost imediat înconjurați și atacați de arcașii călare ai sciților. Odată ce au fost angajați, poziția lor a devenit fixă. Nu mai puteau să execute acele retrageri simulate pentru care erau faimoși. Intraseră în capcană. Avansând pe un front larg, infanteria și trupele ușoare ale lui Alexandru s-au apropiat de nomazi, care acum se aflau prinși între lăncierii călare macedoneni și restul armatei macedonene. Saka au încercat să scape pe flancuri, dar aici au fost întâmpinați de infanteria lui Alexandru.
O premieră în istoria militară și o victorie strălucită
Alexandru Macedon a fost primul comandant militar care reușise să oprească, să fixeze și să distrugă o armată nomadă. Niciun altul până la el nu reușise așa ceva. Victoria a fost totală. Aproximativ 1200 de războinici saka au fost încercuiți și uciși, inclusiv comandantul lor, Satraces. Alți 150 s-au predat. Restul triburilor, văzând ce s-a întâmplat, au decis să fugă. Alexandru nu s-a mai complicat cu urmărirea lor. Era rănit la gât, obosise în timpul luptei și în plus începuse să sufere de dizenterie. Fusese, însă, o victorie splendidă. Au fost capturați aproximativ 1800 de cai.
Geniul lui Alexandru îl făcuse să reușească acolo unde eșuaseră inclusiv regii persani care nu au reușit să supună triburile de stepă ale sciților. Putea pretinde că a reușit acolo unde Cirus și Darius I cel Mare eșuaseră. Scopul principal al lui Alexandru, însă, nu fusese niciodată să-i supună pe nomazi. El dorea să meargă în sud, unde o criză mult mai gravă îi cerea atenția. Acum putea face acest lucru fără să-și facă griji pentru frontiera de nord-est. Totodată pentru a nu întreține rivalitatea cu saka, le-a eliberat toți prizonierii fără nicio răscumpărare. Această politică a avut succes: frontiera de nord a imperiului lui Alexandru nu a mai fost niciodată amenințată serios. Din punct de vedere tactic, Bătălia de la Jaxartes a fost cu siguranță o victorie mai strălucită decât oricare dintre cele împotriva lui Darius al III lea.
Se încarcă comentariile...
