Temelia tăcută pe care stăm cu toții

Există o muncă fără program, fără concedii, fără sporuri și, de cele mai multe ori, fără recunoaștere. Nu apare în statistici economice, nu este contabilizată în PIB și rareori devine subiect de dezbatere publică. Cu toate acestea, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Este munca de îngrijire: grija pentru copii, pentru părinții vârstnici, pentru rudele bolnave, pentru persoanele cu dizabilități sau aflate în situații de dependență.

În fiecare zi, milioane de europeni își asumă această responsabilitate. În România, ca și în multe alte state, cea mai mare parte a acestei poveri este dusă de familie. Mai exact, de acei oameni care își împart timpul între serviciu, obligații personale și îngrijirea celor dragi. De cele mai multe ori, sunt femei. Fiice, soții, mame sau surori care devin, fără pregătire specială și fără sprijin suficient, asistente medicale, psihologi, infirmieri și administratori ai unor situații de viață dintre cele mai dificile.

Paradoxul este evident. Vorbim frecvent despre productivitate, despre deficit de forță de muncă, despre creștere economică și competitivitate. Dar ignorăm una dintre cele mai importante forme de muncă fără de care toate celelalte ar deveni imposibile. Dacă mâine toate persoanele care oferă îngrijire informală ar înceta să o facă, sistemele publice de sănătate și asistență socială ar fi pur și simplu copleșite.

Datele europene arată că milioane de femei nu pot participa pe deplin la piața muncii tocmai din cauza responsabilităților de îngrijire. Alte milioane lucrează cu program redus, își întrerup cariera sau renunță la oportunități profesionale pentru a avea grijă de un copil, un părinte sau un partener de viață. Consecințele nu se văd doar în prezent. Ele se acumulează în timp și se regăsesc în venituri mai mici, în pensii mai mici și, adesea, într-o vulnerabilitate economică accentuată la vârsta a treia.

În România, această realitate este amplificată de o problemă suplimentară: lipsa serviciilor suficiente de îngrijire. Pentru multe familii, alternativa pur și simplu nu există. Centrele de zi sunt insuficiente, serviciile de îngrijire la domiciliu sunt limitate, iar accesul la servicii specializate diferă dramatic de la o localitate la alta. În aceste condiții, statul transferă, în mod tacit, o parte semnificativă a responsabilității sale către familie.

Această situație este cu atât mai importantă cu cât România traversează una dintre cele mai accelerate transformări demografice din istoria sa recentă. Populația îmbătrânește, speranța de viață crește, iar numărul persoanelor care vor avea nevoie de forme diverse de îngrijire este în continuă expansiune. În același timp, familiile sunt mai mici, mobilitatea este mai mare, iar migrația a făcut ca milioane de români să trăiască la sute sau chiar mii de kilometri de părinții lor. Cu alte cuvinte, modelul tradițional prin care familia rezolva aproape singură problema îngrijirii devine din ce în ce mai greu de susținut.

Uniunea Europeană a înțeles această provocare și a început să construiască răspunsuri. Strategia Europeană pentru Îngrijire, lansată în 2022, pornește de la o idee simplă: îngrijirea nu este doar o problemă privată, ci o responsabilitate socială și economică. De aceea, statele membre sunt încurajate să dezvolte servicii accesibile și de calitate, să sprijine îngrijitorii informali și să creeze condiții care să permită echilibrul dintre viața profesională și responsabilitățile familiale.

România a făcut câțiva pași în această direcție. Introducerea concediului de îngrijitor reprezintă o recunoaștere necesară a unei realități ignorate prea mult timp. Totuși, este greu de crezut că cinci zile de concediu pe an pot răspunde nevoilor unei persoane care îngrijește luni sau chiar ani la rând o rudă dependentă.

De aceea, discuția trebuie mutată din zona gesturilor simbolice în cea a politicilor publice consistente. Avem nevoie de servicii de îngrijire la domiciliu mai accesibile, de centre de zi mai numeroase, de programe de sprijin psihologic pentru îngrijitori, de servicii de respiro care să permită familiilor să își recapete, măcar temporar, echilibrul. Avem nevoie de mecanisme prin care perioadele dedicate îngrijirii să nu se transforme automat în penalizări economice și sociale pentru cei care le asumă.

În fond, problema nu este doar una a prezentului. Este una care privește viitorul întregii societăți. Astăzi avem grijă de părinții noștri. Mâine, alții vor avea grijă de noi. Felul în care alegem să organizăm acest sistem spune multe despre valorile pe care le împărtășim și despre tipul de comunitate pe care vrem să îl construim.

O societate modernă nu se măsoară doar prin autostrăzi, investiții sau indicatori economici. Se măsoară și prin felul în care îi tratează pe cei vulnerabili și pe cei care îi sprijină. Iar în această privință, România are încă multe de făcut.

Poate că a venit momentul să privim munca de îngrijire nu ca pe o obligație individuală, ascunsă între pereții unei locuințe, ci ca pe una dintre cele mai importante resurse sociale de care dispunem. Pentru că, în realitate, grija nu este doar o expresie a solidarității familiale. Este infrastructura invizibilă care ține societatea în funcțiune.