Te iubesc de nu-ţi fac statuie!

Nu am avut niciodată suficient timp de pierdut încât să construiesc statui oamenilor pe care i-am iubit. Nici măcar de propria mea statuie nu m-am ocupat, ca să fie clar cum stau cu iubirea de mine.

Stau bine, deci, dar nu m-am urcat pe soclu. Şi nici pe alţii nu i-am urcat. Ce mă intrigă pe mine e că o situaţie din asta, când sentimentul nu se transformă în mână genial-creatoare şi nici gura în megafon prin care se strigă tresăririle inimoase, generează o întrebare groaznică: „Cât de mult mă iubeşti?”. Adică dacă nu îţi dau impresia că te pun în alabastru pentru eternitate nu te iubesc sau cum?  E chiar groaznică întrebarea asta! 

Mi-a fost pusă la un moment dat şi aud că le e repetată femeilor din jurul meu, angajate (pe deplin sau parţial, depinde şi de cât e de frumos vecinul de prosop din Vama Veche) în relaţii amoroase. Ce să răspunzi când ţi se cere să contorizezi cât iubeşti? „Te iubesc până la stele!” Râd de pe acum, cum aş fi în stare să rostesc aşa ceva?! Dacă mă mai imaginez şi cu privirea tâmpă, de bovină priponită la ţesălat, şi cu mâinile tremurându-mi a Parkinson timpuriu nu mai scot capul în lume. Bag seamă că simţul ridicolului e mai mare ca iubirea şi se activează sprinţar încă din faşa ideilor. Slavă Domnului! Aşadar, când o prietenă mi-a mărturisit că a trecut pe valeriană pentru că somnul i-a fost alungat de grija că nu a ştiut ce să-i răspundă iubitului ei care a întrebat-o cât îl iubeşte, am încercat să o ajut.

Cerinţa problemei: care e unitatea de măsură a iubirii? Greu! Nu trec eu testul ăsta cum nu au trecut hipsterii bacalaureatul. Se măsoară în numărul de lacrimi în care ai scăldat orele în care nu te-a sunat? „Te iubesc cât o cană cu lacrimi!” Deci, după ce că plâng, trebuie să mai plâng şi în cană?! Varianta asta pică! Se măsoară în orele în care, în loc să dormi, ai stat cu ochii fixaţi pe faţa lui în patul tău, ca Bridget Jones? „Te iubesc 48 de ore fără somn!” Asta nu sună chiar rău, dar poate fi semn de obsesie şi, ulterior, de analize proaste, ficat disfuncţional şi cearcăne. Pică! Se măsoară în centimetri? „Te iubesc cu tot cu cei 200 de centimetri pe care ai ajuns să-i ai în talie!” Dacă aş accepta aşa ceva înseamnă că nu m-aş mai iubi pe mine, deci nu e bine!

Se măsoară în orele petrecute la sală că să aibă omul posterior bombat de mângâiat şi talie de viespe de pupat? (E preferabil şi viceversa!) „Te iubesc cât şapte zile consecutive de alergat pe bandă!” Varinata asta nu e rea, doar că sportul se face pentru tine, nu pentru el. (În logica asta, toate femeile single ar trebui să fie nişte obeze! Uitaţi-vă în jur; nu sunt!)

Tot încercând variante din astea, am tras o concluzie provizorie: cred că, de fapt, întrebarea nu îşi are rostul. „Te iubesc!” sau „Nu te iubesc!”. Atât. În spatele întrebării „Cât?” intuiesc un narcisism cât casa, după care nu mă omor. Deşi iubesc narcisele, am alergie la oamenii narcisişti. După ceva vreme, am decis însă că e, realmente, o concluzie provizorie: am eşuat în mărturisirea unei mătuşi, femeie cu experienţa a trei divorţuri.

Ea zice că ştie cât a iubit de mult. „Dragă, eu cel mai mult l-am iubit pe un bărbat cu care nu m-am măritat! Mi-am dat seama că pe el l-am iubit cel mai mult pentru că am avut puterea să nu îi cer să mă ia de nevastă!”. E dovadă mai mare de iubire dacă ne alegem în fiecare zi decât dacă ne alegem o dată, cu acte, şi după rămânem în aceeaşi cochilie pentru că avem contract la primărie - cam asta e morala.

Aşadar, „Te iubesc atât de mult încât vreau să fii liber!” cred că e o variantă bună. Şi greu de pus în practică de cele care în copilărie au avut suficient timp de pierdut încât să se imagineze în rochii de mireasă.