Tăriceanu ştie ce face. Şi doar fiindcă nu poate mai mult!

Tăriceanu riscă acum să se afunde în negura scârbei publice faţă de slugi.  FOTO romanialibera.ro

Este suficient să privim biografia fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu ca să pricepem că nu este vorba de un ageamiu sau un individ care a făcut avere din contrabanda de ţigări. Nu, Tăriceanu are şcoală, a făcut afaceri chiar de când Revoluţia nu se răcise, a început politica în 1990 ca membru fondator al Partidului Naţional Liberal. Controversat sau nu, omul a făcut bani şi politică de când lumea.

Cu excepţia numărului consistent de soţii, Tăriceanu nu a sărit în ochii opiniei publice prin extravaganţe. Poate doar când s-a izbit cu motocicleta de o maşină. Dar, toate cele de mai sus i-au făcut imaginea mai liberală. Luciu de competenţă profesională a fost grijului aplicat prin garderoba bine aleasă, vorba puţină şi tonul serios.

CPT s-a străduit foarte mult să tragă capitalul de imagine din anii de boom economic de consum (nu pe productivitate). Deşi puteţi citi aici o analiză mult mai detaliată a tipului de guvernare „tăricenian”, doresc să aduc doar câteva precizari pentru a arăta că „miracolul economic” al lui Tăriceanu a ţinut de alte cauze decât de competenţa sa desăvârşită: bula imobiliară cu creşterea preţurilor a coincis cu achiziţia şi construcţia de locuinţe datorată sumelor record trimise în ţară de românii plecaţi la muncă în străinătate; a fost perioada creditelor „cu buletinul”, marea lor majoritate neperformante şi cu restanţe inclusiv în ziua de astăzi; amintim introducerea taxei de poluare în forma ei declarată ulterior ilegală şi un deficit bugetar enorm. Dublarea numărului de funcţionari angajaţi în aparatul administrativ, o voi trata separat.

Să ne aducem aminte mai întâi faptul că pe la jumătatea mandatului de prim-ministru, Tăriceanu avea porecla de „Moliceanu”. Era moale în declaraţii şi chiar mai moale în decizii. Era clar depăsit în verb de proaspătul inamic, preşedintele Băsescu care, supărat că liberalul nu respectă înţelegerea de a declanşa alegeri anticipate, l-a poreclit şi „Răzgândeanu” (CPT şi-a retras demisia din funcţia de premier după o vizită la Bruxelles argumentând că inundaţiile catastrofale au nevoie de el pentru a fi gestionate). Ca o notă aparte, Tăriceanu avea încă de atunci pragmatismul jeleului, oferindu-i-se lui Băsescu ca factor declanşator de anticipate doar pentru a-i face jocul preşedintelui.

Totuşi, CPT face o mişcare curajoasă şi bagă mâna în buzunar pentru a-l angaja pe unul foştii consultanţi americani de origine israeliană ai lui Adrian Năstase, Tal Silberstein. După ce Silberstein şi Arthur Finkelstein îl pierd cu graţie pe Năstase în alegeri, Tăriceanu decide să scape de „Moliceanu” pe mâna primului dintre cei doi. De altfel, israelianul pare să îşi merite banii deoarece se observă imediat o revigorare a discursului public al lui Tăriceanu care îl atacă serios pe Băsescu.

Tot acum, şi revenim la „miracolele” guvernarii, Tăriceanu are de luat o decizie crucială: pe fondul creşterii economice (fragile, cum s-a dovedit ulterior!), are în propriile-i mâini atât destinul României cât şi al PNL; istoria sau cariera politică. Este uşor de speculat cine şi cum l-a sfătuit să decidă. Cert este că Tăriceanu a decis să intre în jocul politic al greilor şi să scape de rolul de remorcă prin alianţe al PNL-ului. Decizia a fost să salte procentul partidului de la 7% la peste 12% (procent minim ca să conteze în alegeri). Prin urmare, în locul direcţionării deficitului bugetar către creşterea productivităţii şi creării de locuri de muncă, Tăriceanu a dublat numărul de funcţionari din administraţie. Scopul a fost recompensarea cu funcţii a membrilor PNL cei mai activi şi de atragere de noi membri. Şi a reuşit. Doar că pentru ţară creşterea procentului PNL a costat nişte reforme dureroase, o birocraţie excesivă şi incompetentă şi stagnarea economică (plus migraţia forţei de muncă) pentru mulţi ani.

Speculaţia asupra profilului motivaţional al lui Tăriceanu poate oferi cheia înţelegerii şi a risipirii mirării faţă de comportamentul actual al Preşedinte al Senatului faţa de Constituţie, PSD, Justiţie şi opinia publică.

Consider că CPT, prin compensarea unei lipse de atitudini de lider autentic, dă dovadă de pragmatism personal mai ales în cariera politică. Lipsa testosteronului politic (cu excepţia angajărilor în administraţie – mişcare pe care o atribui consultantului israelian, recunoscând stilul!) l-a făcut pe Tăriceanu să adopte strategia „omului folositor” pentru personaje politice mult mai puternice. Dacă vreţi, este cam acelaşi model ca Theodor Meleşcanu. În lipsa potenţei de lidership, CPT se „oferă” liderilor momentului ca un instrument valoros, cu o istorie bună şi cu un capital de imagine (până recent) decent.

În plus, Tăriceanu a avut la un moment dat visul unui făuritor de forţă politică, însă debarcarea lui din fruntea partidului pe care l-a dus la procente nemaivăzute, tocmai de către un no name, i-a lăsat vise neatinse şi drame afective neîmplinite. Dacă adăugăm la cele de mai sus şi apropierea pe linii de business şi simpatii personale faţă de PSD, opţiunea de a se oferi grupării Ponta a fost aproape fără de îndoială.

Deşi ruperea PNL nu i-a prea ieşit, la Senat şi-a făcut bine treaba. Nu a ieşit cu nimic în evidenţă până când nu a fost nevoie cu adevărat de el: a fost să fie cazul Şova. Din punct de vedere procedural, Tăriceanu a fost foarte abil reuşind să jongleze fără ezitare şi fără a crâcni cu regulamente, proceduri, legi şi Constituţie.

Prestigiu nu mai are, partid nu mai are, stăpânul l-a folosit deja, onoare nu mai are. Fiind prins între flasca lui dorinţă de grandoare, un premier cu mult mai abil decât el şi forţele aiuritoare ale Justiţiei, Tăriceanu riscă acum să se afunde în negura scârbei publice faţă de slugi.

Poate doar să mai prindă ceva prime time pentru favorizarea infractorului.