Țara „arătătorilor”

Am mai văzut ieri niște liste. Nu, pare că cele cu soroșiști nu mai sunt la modă, era musai să facem altele. Așa că s-au mai publicat unele. De astă dată, din educație.

„Arătătorii”

Cei mai în vârsta, ca mine, țin minte instrumentul numit „arătător”. Pentru cei mai tineri, voi explica, având referința cosorului lui Moceanu din literatura obligatorie. Arătătorul era un instrument alcătuit dintr-o singură parte lemnoasă, cu rolul de a fi folosit la, evident, arătat. Arătam cu el la tablă, la hartă, la planșe prin laboratoare. Era, să zicem, o extensie a mâinilor celor ce trebuiau să „arate”. Tot arătătorul era folosit în practicile coercitive la clasă, căci ce alt instrument mai bun poate fi decât un cilindru lemnos bine lustruit în disciplinarea mereu indisciplinaților ce compun, dintotdeauna, orice clasă?

Posibil că arătătoarele au dispărut din sălile de clasă și (sper) a doua lor funcțiune nu a fost înlocuită în practicile din sălile de clasă. Ne-a rămas obsesia „arătatului” și a coerciției ce poate veni la pachet cu arătatul.

Așa că facem liste. Liste cu oamenii buni, liste cu oamenii răi, liste cu cine trebuie arătat cu degetul pentru o acțiune, liste cu oamenii care au contribuit la legi, la planuri-cadru, regulamente, în general la orice nu produce consens. Pe scurt, la orice nu înseamnă salarii dublate. Acolo avem consens (și nu e urmă de ironie aici), eu însămi sunt o susținătoare a salariilor mari în educație. Am însă nuanța cu responsabilitatea crescută, dar nu e momentul nuanțelor, azi e despre împărțit lumea.

Reflexul nostru, aidoma elevilor comuniști care am fost, aproape toți, e să fim „de partea” unora: de cele mai multe ori, de partea celui care arată/lovește: e mai confortabil, mai puține șanse să fii, tu însuți, agresat. Și-apoi, sigur au făcut cei arătați ceva, n-au ajuns pe liste. Și-așa, ne transformăm cu toții în arătătorii cu degetul a tuturor și fiecărui om de pe liste. E o postură în care ni se pare că facem dreptate.

De fapt, suntem niște „mici”, niște agresori, niște bully care dau verdicte implacabile de care absolut niciun agresat nu se poate apăra. Justiția colectivă, prin tastatura celui care a publicat lista, a decis deja: ești vinovat.

În fața unui atare proces în care cei de pe listă nu se pot apăra, reflexul e doar unul: te ghemuiești, cât să micșorezi suprafața pe care poți primi corecții. Și ai grijă ca niciodată să nu mai fii în așa situație, de a contribui la ceva.

Și-așa, pe nesimțite, dintr-o oricum mică masă de oameni dispuși să facă lucruri mici și mari pentru câte un țel mic sau mare, ajungem o masă mare de oameni care se uită în altă parte când ni se cere acțiune: de ce-aș face ceva, ca să mă ia „arătătorii” la ochi?