Tăcerea a devenit, de prea multe ori, nu expresia echilibrului, ci a complicității

În politică, tăcerea nu este niciodată un simplu gest personal. Este un act public, cu consecințe publice. Poate fi un gest de prudență sau o strategie de putere. Dar poate fi și o formă de abandon sau lașitate. Iar în România ultimilor ani, tăcerea a devenit, de prea multe ori, nu expresia echilibrului, ci a complicității.

Ședința în Camera Deputaților FOTO Inquam Photos / George Călin

Tăcerea comunică. Mai ales atunci când absența unui cuvânt devine imposibil de ignorat.

Să nu răspunzi când societatea așteaptă o poziție nu înseamnă doar evitare, înseamnă să lași deliberat spațiul public la dispoziția celor care vorbesc oricum – adesea fără responsabilitate. Să taci în momentele în care extremismul crește înseamnă, indirect, să-l lași să crească.

Tăcerea devine astfel o formă de decizie. Chiar dacă cei care tac refuză să recunoască asta.

Max Weber spunea că puterea presupune asumarea responsabilității, inclusiv a cuvântului rostit în momente dificile. Iar în această logică, tăcerea în fața crizei este un act de abdicare.

Din păcate, România ultimilor ani oferă o lecție tristă: tăcerea nu a aparținut doar liderilor politici. Au tăcut și mulți dintre intelectualii publici. În momente-cheie, când discursul urii, reabilitarea simbolică a Mișcării Legionare sau ascensiunea unor partide extremiste impuneau o reacție, vocile acestora au lipsit. Cu rare excepții, intelectualii au preferat o tăcere confortabilă în locul asumării unui discurs public clar.

Mai gravă, poate, a fost tăcerea instituțională. În fața provocărilor la adresa valorilor democratice, instituții cu autoritate simbolică – Academia Română, Consiliul Național al Rectorilor, universități, asociații academice, comunități științifice – au păstrat tăcerea. În momente când vocea lor ar fi contat, nu s-au auzit. Atunci când România avea nevoie de repere clare, aceste instituții au lipsit. Cu foarte puține excepții, ele au ales confortul tăcerii, în locul asumării unui mesaj public.

Această tăcere instituțională nu poate fi explicată prin prudență. Este, în fapt, o formă de abandon. A abdicat astfel de la funcția și responsabilitatea pedagogică nu doar intelectualul public, ci și instituția care ar fi trebuit să fie far moral și intelectual.

Să amintim doar ascensiunea unor partide cu discurs radical, intolerant, violent. Să privim felul în care figura unui admirator declarat al Mișcării Legionare a fost proiectată ca alternativă prezidențială. În toate aceste momente, vocile intelectualilor și ale instituțiilor academice au lipsit aproape total.

Aceasta nu a fost o simplă tăcere. A fost, poate, cea mai gravă formă de tăcere publică.

Pentru că atunci când extremismul crește și tu taci, înseamnă că alegi să lași pericolul să devină normalitate.

Tăcerea nu poate fi explicată nici prin comoditate, nici prin „neutralitate academică”. Democrația nu se apără doar cu principii abstracte, ci cu voci clare, ferme, asumate.

Într-o democrație fragilă, să taci în fața pericolului nu este doar o slăbiciune. Devine o formă de responsabilitate istorică ratată.

Tăcerea nu mai este doar absență. În România de astăzi, ea a devenit un simptom al degradării spațiului public. Un simptom care trădează frica, lipsa de solidaritate și pierderea reflexului civic. Să ne întrebăm, așadar: cum am ajuns aici?

Poate că intelectualii au obosit. Poate că instituțiile au devenit prea birocratizate pentru a mai reacționa. Dar, în democrație, oboseala și procedurile nu sunt scuze. Sunt, în cel mai bun caz, explicații incomplete. Pentru că rolul unui intelectual public nu este acela de a asista tăcut. Iar rolul unei universități nu se limitează la predarea cursurilor sau acordarea diplomelor. Acestea au o misiune publică: să formeze gândire critică, să apere valorile fundamentale ale democrației, să reacționeze atunci când societatea alunecă spre derapaj.

Nu îți poți suspenda vocația de intelectual sau misiunea de instituție academică atunci când democrația este pusă în discuție.

Tăcerea intelectualilor și a instituțiilor este, prin urmare, o formă de a preda teren. Teren care, inevitabil, va fi ocupat de cei care vorbesc – chiar dacă ceea ce spun este minciună, ură sau propagandă.

În final, să ne amintim un adevăr simplu, dar esențial: în spațiul public, nimic nu rămâne gol.

Ceea ce intelectualii și instituțiile academice refuză să spună, vor spune alții, dar în propria lor logică, fără garanția respectului față de adevăr și de interesul public.

Ceea ce liderii democrați ezită să apere, vor revendica populiștii.

A tăcea nu mai este o opțiune personală. Este un act public, cu consecințe publice.

Politicienii, intelectualii, universitățile – fiecare are un rol public, iar absența acestuia este observată. Și, uneori, sancționată istoric.

Pentru că, în România de astăzi, tăcerea nu mai protejează pe nimeni. Tăcerea definește.

Iar cine tace în fața extremismului devine, chiar fără să vrea, parte din problema pe care refuză să o denunțe.