Stupori cotidiene

E tot mai vocal şi - s-ar zice - tot mai apreciat de popor discursul naţionalist, în varianta lui cea mai trivial-previzibilă: suntem dirijaţi din afară (Bruxelles-SUA-Soros-unguri-masoni-oculta mondială), ni se cumpără ţara centrimetru cu centimetru (nu e clar cine o vinde), România e în pragul dezmembrării

(dovada: un filmuleţ american, care explică unui public neştiutor unde e locul nostru pe hartă, care sunt cele trei mari diviziuni ale teritoriului naţional pe linia Carpaţilor şi în ce fel a fost marcată istoria noastră de aspiraţia spre unitate. Ergo: filmuleţul anticipează, perfid, o mare împărţeală a României în cel puţin trei regiuni distincte, în beneficiul unor venetici hrăpăreţi).

OK! Să fim cu ochii-n patru! Oricine „simte româneşte” pendulează între lacrima amară a victimei eterne (toată planeta are ceva contra noastră) şi strigătul de luptă al vitejiei strămoşeşti, gata să dea o lecţie definitivă duşmanilor. Emiţătorii acestui tip de discurs nu par să-şi dea seama că aduc românilor un mare prejudiciu de imagine: rezultă că suntem nişte veşnici perdanţi ai istoriei, mereu oprimaţi, furaţi, hărţuiţi, fraieriţi, ameninţaţi. Suntem un fel de îngeraşi trişti, prost plasaţi, mînaţi din urmă spre exterminare. Tot ce putem spune în favoarea noastră e că, din cînd în cînd, devenim isterici: mămăliga explodează. Suntem gata să ne jertfim, să ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul” şi, în orice caz, îl avem pe Dumnezeu de partea noastră. Dumnezeu e atît de înamorat de calităţile noastre, încît putem fi siguri că, într-un tîrziu, ne va ajuta să învingem.

Pînă aici totul ar fi cum ar fi. Dar, foarte rapid, lucrurile evoluează spre stupefiant. O sumedenie de reportaje tragi-comice realizate prin satele patriei („vatră” a sufletului autohton) arată că neaşteptat de mulţi săteni, de toate vîrstele, nu ştiu unde se află România, nu leagă numele ţării de Europa şi n-au idee care sunt culorile steagului românesc! „Nu ştiu!”, „N-am observat!”, „Parcă e ceva cu albastru”, „E şi ceva maroniu pe-acolo, pe la mijloc” - iată cîteva dintre „tatonările” intervievaţilor. Dar asta n-ar fi nimic. Mult mai spectaculos e ce ne spun ultimile sondaje: partidul care agită cu încruntată vehemenţă flamura românismului obidit, partidul cu cel mai viril discurs naţionalist nu obţine mai mult de 3% din voturile electoratului patriotic. O primă explicaţie ar fi că românii sunt inteligenţi: nu se lasă păcăliţi de logoreea ieftină a unor cumpărători de voturi. O altă explicaţie ar fi că românii sunt pragmatici: le place să audă cîntece de dor şi jale, le place să li se spună că tot ce e rău prin preajmă e din cauza străinilor, dar cînd e vorba de vot schimbă, fără prejudecăţi, macazul: chestia cu ţara e mai mult aşa, „de suflet”. Însă partidul care ne place e cel care ne promite pensii mai mari şi taxe mai puţine. Cu ţărişoara… mai vedem. Deocamdată să ne vedem cu ceva mălai în buzunar. Românul e bine orientat: ştie că unii sunt cu taclaua sentimentală, alţii sunt cu bugetul. La un şpriţ, ascultă taclaua cu plăcere şi oftături. Dar ochi dulci nu face decît „băieţilor deştepţi”. De acord: „pe-aici nu se trece!”, dar pînă una alta trebuie să supravieţuim şi noi omeneşte, să tragem cîte-un chef, să boicotăm niţel istoria… Şi de altfel, în prag de alegeri, românii de prin partide se sfîşie sîngeros între ei, fără intervenţia străinilor. N-avem nevoie de lifte, oficine şi agenturi anti-româneşti ca să dăm la cap co-naţionalilor din „cealaltă tabără”. Ne descurcăm şi fără ei: „Jos românii care nu ne iubesc şi nu ne votează!” „Vom lua puterea din mîna românilor din partidele adverse”, Dăm cu ei (cu românii nealiniaţi) de pămînt de nu se văd!”. Înapoi la monopartitism! Vom cîştiga, cu românismul pe România călcînd…

*

Altă stupoare: nu ştiu cum se face că retorica patriotică - neîndoielnic legitimă dacă e practicată cu înţelepciune şi dreaptă măsură, fără chiote de mahala, fără romanţe de mîna a doua, fără sloganuri de ţaţe - încape, de regulă, pe mîna unor mediocrităţi patente: inşi care se exprimă prost sau inexpresiv în limba maternă, care sunt vădit străini de cultura naţională, care sunt lipsiţi de anvergură reală şi îşi exercită volubilitatea doar pe latura cea mai convenţională a „ataşamentului” naţional.

Cîte un actor talentat, dar, năpădit, la senectute, de ispita show-ului patriotic şi convins, probabil, că e un fel de reincarnare a lui Tudor Vladimirescu, cîte un avocăţel cvasi-anonim, cu diplomă de la Universitatea „Spiru Haret” şi de la Academia de Poliţie, cîte un nătărău şmecher cu CV dubios (nu degeaba milionar în euro) şi tot soiul de alte „feţe palide” se agită pe mai toate canalele de televiziune fără prea mult spor: n-au contur, n-au consistenţă, n-au carismă. Şi, mai ales, n-au de raportat nimic din care să rezulte că binemerită de la patrie: vreun sacrificiu nobil, vreo ispravă decisivă, vreo performanţă impozantă. Nimic. Doar „papagal” şi gălăgioase jocuri de gleznă. Cu asemenea „lideri”, „românismul” nu poate sfîrşi decît cu oiştea-n gard.

*

Încă o stupoare, în continuarea celei de mai sus: nu ştiu cum se face că România e plină de cariere vide: personaje de calitate îndoielnică sau de o platitudine nevindecabilă ajung frecvent să deţină poziţii de vîrf. Dudui care ar fi putut conduce onorabil o alimentară de cartier, sau ar fi fost utile ca administratoare de bloc, domni „de comitet” care se pricep mai curînd la fotbal, buticari îndemînatici, foşti militari ţanţoşi, demagogi plicticoşi, jurişti de duzină etc. - sunt plasaţi (prin vot? prin aranjamente de gaşcă? prin brambureala autohtonă?) în poziţii de vedete publice pentru care n-au decît pregătirea pe care o oferă tupeul: devin deputaţi, senatori, primari, mahări de partid, analişti politici, doctori în toate ştiinţele posibile, pe scurt, impostori prin vocaţie, simboluri ale netrebniciei învingătoare.

La capătul atîtor stupori (mai sunt şi altele) îmi amintesc de o vorbă a lui Constantin Noica. A face ceva pentru ţară înseamnă, înainte de toate, a scăpa de „lăutărismul românesc”.

P.S. Constat că mulţi dintre vînătorii de străini de astăzi au suportat cu stoicism, adică fără să se manifeste „curajos”, stăpînirile de mai-an. Nu ştiu să-i fi văzut, de pildă, pe vreo baricadă împotriva dictaturii comuniste. Ori erau prea tineri, ori „rezistau prin cultură”. Acum însă s-a dat drumul la lupta fără riscuri. E marele moment al caftangiilor de carton. „Străini” au fost pe-aceste meleaguri cam tot timpul: romani, popoare nomade, turci, unguri, fanarioţi, nemţi, ruşi. Norocul nostru a fost că nu erau sorosisti! Aşa că ne-am acomodat cum-ne-cum, pe baza tradiţionalei noastre ospitalităţi…