Strategici în educaţie: educaţia este un proces sau o sumă de rezultate?

0
0

Când ne punem întrebarea dacă este educaţia centrată pe elev sau profesor, ne condiţionăm să gândim procesul ca fiind centrat, având un centru, inclusiv de decizie, inclusiv de control. Dacă renunţăm la paradigma „centrării“ sau cel puţin o relativizăm, creăm spaţiul pentru autonomie şi învăţare: atât elevul, cât şi profesorul sunt responsabili pentru învăţarea lor, fiecare pentru sine.

A controla un proces atât de fluid şi de dinamic, în care sunt implicaţi peste trei milioane de oameni, numărând aici doar copiii şi profesorii, înseamnă asumarea unui obiectiv care poate fi prea ambiţios pentru un singur corp de decizie şi reglementare (Ministerul).

Putem construi strategic fără continuitate la nivel politic/decizional?

·      „În nouă luni, ei nu pot face mare lucru.” „Degeaba e deştept, că nu are timp să schimbe ceva.”

·      „În educaţie este nevoie de ani ca să produci o schimbare, mandatele scurte nu ajută în niciun fel.”

·      „E nevoie de un consens politic pentru ca o schimbare să devină efectivă.”

Am auzit cu toţii aceste afirmaţii. Şi le-am dat dreptate. Toate sunt adevărate. Personal, de câteva săptămâni, după recenta schimbare a ministrului Educaţiei, mă întreb dacă, în condiţiile în care şansele de a avea a) consens politic şi/sau b) un ministru/o ministră cu mandat măcar de patru ani sunt extrem de mici, nu este momentul să ne uităm la această fragmentare a conducerii şi gestionării domeniului educaţiei ca la un „dat” de sistem şi să construim considerând că este parte / element din proces.

„Cum putem fi strategici în educaţie fără să depindem de continuitatea persoanei/partidului care ocupă portofoliul Educaţiei?”- este întrebarea care mă preocupă în ultimele zile. Experienţa mea de a facilita sau a participa la sesiunile de planificare strategică, setările de planuri de acţiuni aferente unor strategii îmi arată (şi e confirmat de studii) că primul exerciţiu care se repetă este să vizitezi, analizezi, revizuieşti, reconfirmi Viziunea şi Misiunea acelei organizaţii, acelui domeniu. Drumul către împlinirea viziunii are un set de piloni, marcaje, care permit ca periodic să (te) verifici dacă este menţinut angajamentul şi scopul, aşa cum sunt ele formulate şi reformulate periodic. Acestea sunt Valorile pe care le asumi ca fiind fundamentale pentru buna funcţionare a procesului.

Am încredere că #RomâniaEducată va furniza acest set de elemente: o viziune, o misiune şi setul de valori care să fie tuşele de bază ale spaţiului în care se reformulează şcoala în care se simt bine şi profesorii şi copiii. În acest cadru, reocuparea noastră este transferată către: Cum îşi asumă sistemul (nu un Ministru sau altul!) antrenarea fiecărei şcoli, fiecărui profesor şi fiecărui elev în practicarea consecventă a acestor valori?

Manifestul Coaliţiei pentru Educaţie setează descentralizarea şi buna guvernanţă ca direcţii strategice pentru transformarea educaţiei. În esenţă, propunem în acest document măsuri şi/sau principii care ar putea susţine, practicate fiind, procesele de asumare a responsabilităţii pentru ceea ce se întâmplă în şcoală de către fiecare elev, profesor, părinte.

Cu ce ne confrumtăm:

-       avem un sistem centralizat de educaţie, în care paradigma centrării duce, în primul rând, la centrare pe sine şi autojustificare;

-       nu avem continuitate la conducerea sistemului şi nu se preconizează să avem prea curând;

-       sistemul se consideră şi este considerat responsabil de rezultat (calitatea livrărilor la absolvirea celor opt, zece sau douăsprezece clase[i]), iar rezultatul este măsurat în note care se limitează la anumite discipline şi anumite competenţe;

-       un sistem care este monitorizat şi evaluat pentru acest tip de rezultate nu are răgaz să se uite, strategic, la alte tipuri de rezultate (e.g. competenţa de a avea relaţii fericite şi echilibrate);

-       un sistem care este monitorizat şi evaluat pentru acest tip de rezultate va perverti, mai devreme sau mai târziu, modalităţile de „evaluare” a rezultatelor (subiecte mai uşoare, absolvenţi amânaţi prin corigenţe la intrarea în examene etc);

-       exerciţiul interogării, investigaţiei este mai degrabă abandonat iar justificarea „subfinanţării” este scuza imediată şi acceptabilă pentru lipsa de performanţă;

-       memoria instituţională este deseori înlocuită de memoria individuală a unui expert sau a unei echipe şi se pierde din sistem în momentul plecării acestuia;

Propunerea mea de exerciţiu strategic este ca fiecare actor implicat să îşi facă a) un inventar de resurse (e.g. documentul I.Ş.E. despre profilele absolvenţilor) şi b) un inventar de întrebări preferate, practicate pentru susţinerea îmbunătăţilor necesare în sistem. Câteva exemple de combinare a acestor inventare:

·      Cum arată procesele de învăţare care facilitează cel mai bine obţinerea profilului de absolvent planificat?

·      Cine sunt şi cum ajungem să îi susţinem, cu resursele pe care le-am identificat, pe cei mai vulnerabili dintre noi (elevi, profesori, părinţi)?

·      În cel fel completăm finanţarea per elev sau programele la care au acces, pentru cei care au nevoie de mai mult ajutor?

·      Cum aplicăm Programele naţionale existente pentru a-şi îndeplini misiunea pentru care au fost create?

·      În ce fel depinde de mine, ca director de şcoală, ca profesor, ca elev, ca părinte, bunăstarea elevilor şi profesorilor şi o relaţie sănătoasă cu familia şi comunitatea?

Aceste întrebări sunt uşor de listat, astfel încât să permită, în orice moment de evaluare (ARACIP sau nu), marcarea abaterilor de la viziunea şi misiunea pe care ne-am asumat-o, fiecare în rolul lui, iar răspunsurile definesc spaţii ideale pentru îmbunătăţiri. Experienţa ultimilor ani mi-a arătat că este imposibil să aliniem un astfel de sistem, în întregul lui, la metodologii, regulamente, reglementări, proceduri standardizate care modifică scopul şi funcţia procesului principal (profesorii muncesc pentru portofoliu, şcoala produce hârtii şi raportări, este mai mult despre ce trebuie organizat în şcoală, în relaţia cu inspectoratul, decât procesul principal de educaţie). 

Cultura lui „copy paste” a fost încurajată de forţarea entităţilor din sistem de a opera cu reguli şi documente fixe care mai degrabă dăunează, constrâng procesului decât îl favorizează. Practic, este frecventă situaţia în care inspectoratele şcolare au înţelegeri diferite asupra unei metodologii sau alta. Aflaţi în aceste situaţii, de cele mai multe ori, amână decizii şi intervenţii în spiritul procesului sau în favoarea unei soluţii rezonabile, solicitând o intervenţie de arbitru din partea ministerului.

Întrebări şi timp pentru reflecţie 

Şi astfel, „rătăciţi” în spaţiul comod al rutinei calendarului de activităţi anuale, actorii nu mai găsesc, pe bună dreptate, timpul de reflecţie necesar:

·      Ce a funcţionat astăzi în sala de clasă?

·      Ce am făcut bine atunci când copiii „îmi sorbeau cuvintele”?

·      Care este decizia de management care mi-a dat cea mai multă bucurie în ultima lună?

·      Când mi-a mulţumit ultima dată un coleg profesor şi pentru ce? Dar eu, când am fost recunoscător pentru un ajutor neaşteptat?

·      În ce fel am contribuit la îmbunătăţirea performanţei profesorului prin inspecţia la care am participat săptămâna trecută?

Am schiţat mai sus doar câteva contexte care să indice în ce fel este important să fim strategici în educaţie concentrându-ne pe proces mai degrabă decât pe destinaţie, rezultat. În actuala dinamică a lumii, responsabilitatea rezultatului este individuală. Iar şcoala poate deveni spaţiul cel mai potrivit pentru a practica responsabilitatea individuală: să avem propriile obiective de învăţare şi să le monitorizăm noi, practicând inclusiv autoevaluarea, să dezvoltăm mecanisme de rezilienţă, de adaptare, de gestionare a incertitudinii, de alegerea a conţinuturilor pe care le accesăm şi tot aşa.

Aceasta „fragmentare” a responsabilităţii ar putea lăsa spaţii de respiraţie şi de reflecţie în sistem astfel încât un ministru, oricare ar fi el, să poată printa în prima zi de mandat documentul de Viziune a Şcolii româneşti, să meargă şi să intre în orice şcoală şi acolo să primească răspunsuri potrivite acelei şcolii, dar aliniate naţional şi global, la întrebările:

Ce faceţi voi, concret, în activităţile de zi cu zi, care arată că sunteţi integri? Cum colaboraţi între voi? Ce aţi făcut, cât de mic, fiecare, în ultima săptămână, care să probeze că vă pasă, că sunteţi parte din comunitatea în care locuiţi? Care este cel mai frumos/important lucru pe care l-aţi învăţat despre voi?

Comparând răspunsurile primite cu documentul pe care îl are în mână va afla, cu siguranţă, cum poate interveni strategic, chiar de a doua zi, în sistem. Celebra bătaie din aripi a fluturelui poate fi o schimbare „banală”, fără niciun fel de costuri. De exemplu, anul acesta, de la 12 septembrie, băncile ar putea fi aşezate în clasă, circular, în forma literei „u” şi, cel puţin, acolo unde nu este posibil să se mute băncile din motive de spaţiu, catedra nu va mai fi centrată pe mijlocul sălii de clasă.

NotăMulţumesc oamenilor şi contextelor de învăţare create în ultima lună care mi-au permis să am această perspectivă asupra unui sistem pe care îl doresc tare mult transformat.


[i] Mă refer în acest text la sistemul preuniversitar pentru că elementele de context date de autonomia universitară complică şi diversifică discuţia despre sistemul universitar.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite