Simfonice la Musikverein și Konzerthaus din Viena
0Unul dintre cele mai celebre auditoriumuri de concerte din lume este fără îndoială Sala Mare (inaugurată în 1870) de la Musikverein (numele este într-atât de legendar încât nu l-am văzut niciodată tradus „Asociația Muzicii”) și aparține Societății Prietenilor Muzicii din Viena (fondată în 1812). Este cunoscută sub numele Sala de Aur (cca 2000 de locuri, format dreptunghiular), din care miliarde de telespectatori privesc începând cu 1959 transmisiile TV ale Concertelor de Anul Nou susținute de Filarmonica din Viena (rezidentă acolo) sub baghete faimoase.
Privită din interior pare și mai spectaculoasă, mai armonioasă, mai luxuriantă. Are o patină de aur vechi, greu de sesizat în baia de lumini de la TV, cariatidele parcă vorbesc, candelabrele de cristal sunt elegant proporționate și suspendate precum bijuteriile la gâturile doamnelor, plafonul pictat arată grandios, podiumul orchestrei ridicat cam la un metru și jumătate față de planșeul sălii are aranjament în trepte, fundalul este dominat de orga monumentală. În timpul concertelor, lumina nu se stinge și Sala de Aur se înflăcărează de acordurile muzicii.
Orchestrele Gewandhaus și Wiener Symphoniker la Musikverein
Primul concert audiat în martie a avut invitată istorica Orchestră Gewandhaus din Leipzig, cea mai veche din lume, cu directorul muzical Andris Nelsons la pupitru, leton de 47 de ani, pentru un program romantic Dvořák – Mahler.
S-a cântat mai întâi Poemul simfonic „Das goldene Spinnrad” (trad. liberă „Vârtelnița de aur”) op. 109. Pe un subiect destul de sinistru, crime oribile, răzbunări, dar și cu dragoste și elemente fantastice, provenit dintr-o baladă populară de Karel Jaromir Erben, Antonín Dvořák a construit în zece secvențe aproape 30 de minute de muzică programatică, cu multe pagini conținând motive folclorice cehe, în care a înveșmântat subiectul, reliefând aspectele epice și psihologice. Inspirată de gestica reținută, parcimonioasă dar eficientă a lui Andris Nelsons, un detalist atent la derularea poveștii, interpretarea a valorizat toate compartimentele orchestrale, a revelat leitmotive, a derulat pasaje lirice, a dezvoltat intensități pasionale, brutalități și violențe. Dvořák însuși fiind un fin colorist, Nelsons s-a descoperit ca tălmăcitor pe măsură. Valoarea instrumentiștilor avea să se demonstreze și în secțiunea mahleriană a concertului.
„Simfonia a IV-a în Sol major” a început diafan în expresivitatea cordarilor și cu exprimarea soft a alămurilor, imaginând sugestiv o excursie câmpenească. Cu viori fin înaripate îmbinate cu corni emițători de sunete din depărtări, s-a expus apoi tema generoasă continuată de violinele care au demarat un crescendo formidabil iluminat de dirijor și sfârșit într-un tutti sec și hotărât. Dansantă ca un Ländler a fost partea secundă, din care am remarcat un admirabil cantabile la corzi în semnalele tăioase ale alămurilor. Și temele, și variațiunile mișcării a treia au fost dominate de cantabilitatea expusă de viori și violoncele, sublimată în murmur și calm absolut. Nelsons a indus sensibilitate și poezie mai întâi corzilor grave, apoi violinelor, porți deschise de un corn singuratic. Contrastant, după explozia în tutti, sentimentul de tristețe a fost comunicat instrumentiștilor, urmat în finalul secțiunii de turbulența alămurilor și percuției, îndreptată către revenirea la liniștea completă. Andris Nelsons a arătat că este o remarcabil pictor de imagini și un furnizor precis de atacuri sonore.
Ultima parte a adus-o pe platou pe tânăra soprană germană solistă Nikola Hillebrand, 32 de ani, pentru cântarea „Das himmlische Leben - Viața cerească”, un extras din ciclul mahlerian de lieduri „Des Knaben Wunderhorn – Cornul minunat al băiatului”. Lirism lejer desăvârșit, stropi de soare, poezie, sonorități lansate pierdut în eterul infinit.
Anunțat la început pe scenă, figurând și în program, după final doritorii au coborât în Sala de Sticlă / Magna Auditorium (380 de locuri în subsol), unul din cele cinci spații concertistice ale clădirii Musikverein, pentru o scurtă continuare camerală susținută de o mică formație dirijată și fondată de Marino Formenti. Componenți, Annette Schönmüller (mezzosoprană), Elena Gabbrielli (flaut), Olivier Vivarès (clarinet), Franz Winkler (tubă). Într-o beznă totală – doar pupitrele ersu luminate, s-au cântat compozițiile contemporane „Blütenstaub - Polen” de Kaija Saariaho și „Omaggio a György Kurtág” de Luigi Nono. Scurtul recital încheietor a făcut parte din ciclul „Nachtklang – night flowers I” („Sunetele nopții – flori de noapte I”), special conceput de Formenti în scopul comunicării unor muzici poetice, special contrastante serii romantice din Sala de Aur.
Tot la Musikverein, după două zile, Wiener Symphoniker a oferit un program impresionist – romantic – clasic, la pupitru fiind Adam Fischer, 75 de ani, reputat dirijor maghiar.
Mai întâi s-a cântat Suita pentru orchestră, op. 80 „Pelléas și Mélisande” de Gabriel Fauré după piesa lui Maeterlinck, deslușită admirabil de șeful de orchestră, cu blândețe de exprimare grație partidelor de coarde în „Prélude” (Quasi Adagio), modelând apoi similar sunetul oboiului în mișcarea subsecventă „La fileuse” (Andantino quasi Allegretto, imitând vârtelnița misterioasei Mélisande). Partea a treia, „Sicilienne”, elegant Andantino molto moderato, cu flaute neprihănit rezonante insinuând frământările eroinei a fost urmată de ultima, „La mort de Mélisande”, redată sumbru de Fischer în tempo Molto Adagio de marș funebru, cu alămuri întunecate și culminații ale percuționiștilor, pentru ca ultimele măsuri să aducă liniștea interioară a coardelor. Se știe că ultima parte a fost cântată la înmormântarea compozitorului.
Suita „Pelléas și Mélisande” de Fauré - un mic giuvaer de 20 de minute născut de unduirea brațelor lui Adam Fischer.
În versiunea pentru orchestră a lui Richard Wagner și Felix Mottl, au urmat celebrele „Wesendonck Lieder”, WWV 91 de Richard Wagner pe versuri de Mathilde Wesendonck, având-o ca solistă pe reputata soprană finlandeză Camilla Nylund, 57 de ani. Fischer a asigurat un acompaniament simfonic de înaltă clasă, stăpânind climaxul wagnerian, între rafinament și efluvii sonore. Să nu uităm că două dintre lieduri au servit drept studii pentru transcendențele din „Tristan și Isolda”.
Camilla Nylund deține secretele stilisticii bardului de la Bayreuth și le dăruiește publicului cu expresivitate. Poate că sunetele flautate ale primei piese „Der Engel” („Îngerul”) au lipsit dar subtilitățile au impresionat, ca și fluiditatea desenelor melodice crochiate de soprană. La fel au fost și valurile sonore în crescendo, retrase apoi spre o pace adâncă și dezvoltate prin emanații fastuoase în „Stehe still” („Fii liniștit”). „Im Treibhaus” („În seră”), cel de-al treilea lied, a adus reflecțiile unei tristeți lăuntrice derulate într-o narațiune limpidă, străbătută de nuanțe abia murmurate și apoi disipate în văzduh. O minunată violă solo a însoțit finalul. Cu tragism a debutat orchestra în penultimul lied, „Schmerzen” („Dureri”), un strigăt dramatic a fost expresia sopranei. „Träume” („Vise”) a încheiat ciclul, cu Camilla Nylund în transă, pulsând glasul în visare și sfârșind într-un pianissimo aproape inaudibil.
Programul serii s-a încheiat cu Simfonia nr. 6 în Fa major, op. 68 „Sinfonia pastorale” de Beethoven. Adam Fischer și simfoniștii vienezi au oferit o versiune absolut clasică, tradițională, echilibrată și elocventă descriptiv a celebrului opus. În demersul programatic al comozitorului, Adam Fischer a fost minuțiosul creator de atmosferă pentru cele cinci mișcări, într-o rară și largă comuniune cu instrumentiștii, de multe ori lăsați să construiască singuri. Așa a fost cu monolitica partidă de Streich în prima parte a deșteptării sentimentelor la sosirea în lumea de țară, care a primit doar mici și distanțate sugestii, în timp ce bagheta se concentra asupra contrastelor și nuanțelor celorlalți. Flautul, oboiul, clarinetul imitând „semnale” de păsări la pârâu au avut puritate de cristal în partea secundă. Cele trei ultime părți, un tot unitar descriptiv al reuniunilor populare, furtunii, ostoirii atmosferei post-vijelie, incluzând și un cântec de păstor au căpătat multiple sensuri datorate energiei baghetei. Mă gândesc la vigoarea îmbinării „lemnelor” cu alămurile în totală curățenie de sunet, la exploziile tumultuoase în tutti, la suplețea corzilor, în special grave.
Simfonia a șasea beethoveniană în acest martie cu Adam Fischer și Orchestra Simfonică din Viena, un model.
Închei vizita la Musikverein fără a uita să subliniez mândria cu care Societatea Prietenilor Muzicii din Viena (Gesellschaft der Musikfreunde in Wien) îi onorează pe unii mari compozitori, notându-le sub nume în programe, după sute de ani, calitatea de Membri de Onoare ai Societății. Antonín Dvořák, Richard Wagner, Ludwig van Beethoven. Respect.
La Konzerthaus, Camerata Salzburg
A doua mare sală de concerte a Vienei a fost inaugurată în 1913 și face parte dintr-un complex de patru săli, în frunte cu Sala Mare de aproape 1900 de locuri, sediul Wiener Symphoniker. Un auditorium tot cu plan dreptunghiular, însă mult mai înalt decât cel de la Musikverein. Concertul pe care l-am audiat în martie a avut invitați Camerata Salzburg și doi tineri interpreți, pianistul japonez Mao Fujita, 27 de ani și dirijorul german Oscar Jockel, 30 de ani.
Jockel este un șef stăpânit de energie rebelă, cu mișcări agitate ale întregii sale făpturi, fie în mlădieri, fie cu fermitate și decizie, cu o bună preciziune, cu autoritate. A ales mai întâi „Musik zu einem Ritterballlet” (trad. liberă „Muzică pentru balet cavaleresc”), WoO 1, 10 minute compuse de Beethoven între 1790 și1791. Firesc adept al tempilor rapizi, Jockel a început cu sonorități abia perceptibile, a direcționat impulsuri scânteietoare către alămuri, nuanțe pentru pizzicato la corzi, a conferit distincție dansurilor.
Mao Fujita, solistul Concertului mozartian pentru pian și orchestră în Si bemol major, K595, este deja galonat prin premii la concursuri importante (Clara Haskil, Ceaikovski) și circulant în mari săli de concerte și recitaluri. Este un artist rasat, elegant și rafinat, capabil de descrieri melodice ca pânza de păianjen, fără să-i pese că pachetul de cordari îl mai acoperă chiar când se găsesc în pasaje de finețe. Bun tehnician, generează triluri aproape imponderabile în țesături stratosferice (cadența primei părți, Allegro). În Larghetto ce urmează, a început poetic, transpus în visare, părând că abia atinge clapele. Dirijorul a indus ascultătoarei și performantei orchestre, aceeași reverie, ca un abur. Cea de-a treia parte, Allegro, mi-a întărit senzația că, parcă, o surdină fusese pedalată de pianist întreg concertul, în timp ce clapele erau mângăiate. Poți sau nu să fii de acord cu pianistica lui Mao Fujita, dar atmosfera este cu totul specială. Este limpede că delicatețea sonoră este inspirată de propria lui ființă.
Partea a doua a serii a fost dedicată foarte puțin cunoscutei Simfonii în Re major, compusă în 1824-1825 de Juan Crisóstomo de Arriaga, compozitor spaniol născut în 1806 și trăitor numai 20 de ani. Poreclit „Mozart spaniol”, creația sa s-a simțit străbătută de valorile clasicismului iar în opusul cântat la Konzerthaus s-au simțit tensiuni beethoveniene (prima și ultima mișcare) și structuri melodice prefigurative romantismului.
Jockel a condus fără baghetă și a extras din valoroșii istrumentiști salzburghezi explozii violente și vigoare (partea întâia, Adagio. Allegro vivace. Presto), cantabilitate violinelor (partea secundă, Andante). Apoi, Menuet. Allegro-Trio ce a urmat a căpătat bărbăție precum se prezintă și spiritul dirijorului, iar secțiunea finală Allegro con moto a adus tumult și crescândă energetică.
Că Oscar Jockel este un dirijor care, prin căpătarea experienței, va pătrunde mai profund în spiritualitatea muzicii, a rezultat și din bis-ul oferit, Uvertura operei „Nunta lui Figaro” de Mozart, excesiv explozivă și cu accentuări demonstrative, depărtate de rafinamentul și suplețea portativelor maestrului de la Salzburg. Camerata obișnuită altfel, sunt sigur, l-a urmat docilă. N-avea ce face.
Se încarcă comentariile...
