Ștefan Pop și Valentina Naforniță, vedete în „Boema” la Opera bucureșteană
0Stagiunea actuală a primei scene lirice naționale a început cu o îmbogățire a programărilor de operă, față de cea (cele) dinainte. Un lucru bun, propriul repertoriu liric fiind foarte extins în ceea ce privește lista titlurilor, cum îi vine bine celui mai mare teatru al țării. Mai precar au stat distribuirile, în sensul neinvitării unor cântăreți români cu activitate deosebită în străinătate, o veche meteahnă.
Prezența la ONB a tenorului bistrițean Ștefan Pop, primul câștigător român de Premiu I la marele concurs Operalia – Plácido Domingo în 2010, distincție care i-a dat startul într-o carieră prodigioasă ce îl situează acum printre vârfurile vocaliștilor lumii, a fost precedată de invitarea la Ateneul Român și la Sala Radio a altor doi prim-premianți la renumita competiție, tenorul Ioan Hotea (câștigător în 2015) și soprana Adela Zaharia (2017). Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă celor doi li s-ar fi oferit și spectacole de operă, nu numai concerte. Ar fi fost chiar un februarie de excepție la ONB.
În Rodolfo din „Boema”, rol pe care l-a mai interpretat în Capitală, Ștefan Pop a avut-o ca parteneră pe soprana Valentina Naforniță, născută la Cuhnești, Glodeni, Republica Moldova, cu studii la Universitatea Națională de Muzică din București, fostă membră a ansamblului Operei de Stat din Viena, actualmente o prezență intensivă pe scenele internaționale. A debutat ca Mimi, acum, la București, o intrare mai târzie în rol, deci așteptată, date fiind lirismul vocii și experiența de scenă.
Personajele din „Boema” sunt pătrunse de emoționalitatea pucciniană și în mare măsură interpretarea oferită a ținut cont de simțirea lăuntrică a unor eroi de condiție modestă, simpli, tineri, talentați intelectuali, sensibilizați de arte, de spirit. Mă refer în primul rînd la poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful Colline, care trăiesc o viață reală plină de frământările și frustrările de zi cu zi, până la hazul și șotiile unor distracții inofensive, anodine. Au fost bine conturați ca profiluri caracterologice, în ordine, de Ștefan Pop, baritonii Alexandru Constantin și Dan Indricău, de basul Leonard Bernad.
Ștefan Pop a întrupat cu naturalețe un îndrăgostit la prima vedere, răscolit apoi de boala lui Mimì și de sfârșitul tragic. Și-a expus glasul prețios cu frazare expansivă, incandescent-poetică („Ma per fortuna è una notte di luna...” din arie) sau dolcissimo în duetul din finele primului act „O soave fanciulla”. Aceeași exuberanță juvenilă l-a cuprins prezentând-o prietenilor pe Mimì în actul de la Café Momus („Questa è Mimì, gaia fioraia”), pentru ca în cel de-al treilea, cu amărăciune ironică, așa cum cere Puccini să cânte cu frazare totuși duioasă „Mimì è una civetta...”, încheind trista scenă a despărțirii „Ci lascerem alla stagion dei fior!”, într-un expresiv unison cu soprana. Am amintit doar câteva pilde de artă pură.
Valentina Naforniță, cu voce frumoasă și de bogată rotunjime timbrală, impregnată de tenta lirică a propus o eroină delicată, sensibilă, visătoare, evocatoare. Cele două arii au demonstrat exact asemenea contururi sufletești, impresionante, atașante. A frazat cu dăruire, lucrând asupra expresivității dorite de compozitor. Pasiunea sentimentului față de Rodolfo, emotivitatea propriei firi au venit tocmai pe aceste căi.
După o intrare solidă precum „Questo Mar Rosso mi ammollisce e assidera...” lansată de Marcello și finalizată imediat cu un Fa natural amplu și robust, mi-am dat seama că baritonul Alexandru Constantin se află într-o optimă formă și va domina ansamblurile prin așteptata tiradă „Gioventù mia” din actul al doilea. Așa a și fost. Surpriza mi-a apărut prin desenele și replicile moi, nuanțate, cu care a înzestrat multe secvențe de sensibilitate ale portativelor pucciniene. Bună prestație.
I s-a alăturat cu timbralitate masivă, rotundă, plăcută, basul interpret al lui Colline. Totuși, mă întreb. Oare cum se face că o voce cu sonoritate caldă ca a lui Leonard Bernad să cânte aria „Vecchia zimarra” fără... căldura unui piano și alterând trista linie melodică chiar la mijlocul ei, cu un accent mai degrabă verdian? Chestiune de reglaj atent și simplu.
Musetta a fost soprana Daniela Cârstea, muzicală, elegantă în cântul valsului „Quando m'en vo” (actul al doilea), cu singurele reproșuri că două dintre cele trei note de Si natural înalt au fost aspre, demonstrând nevoia de omogenizare tehnică. Renunț să mai urmăresc acel diminuendo precis marcat de compozitor după acuta finală în penultima măsură a ariei. Arareori este respectat de soprane, deși are funcția sa de finețe.
În alte roluri au cântat Damian Vlad (Benoît și Alcindoro), Adrian Ionescu (Vameșul), Constantin Negru (Parpignol).
La reușita spectacolului au contribuit Orchestra, Corul (pregătit de Daniel Jinga și Adrian Ionescu), Corul de Copii (îndrumat de Smaranda Morgovan) ale Operei Naționale București. Urmărirea soliștilor s-a făcut în optime condiții, micile decalaje cor-orchestră, de exemplu din scena intrării lui Parpignol (actul secund) s-au rezolvat ușor, deci bagheta lui Daniel Jinga a funcționat bine și profesionist.
Foto Andrei Grigore/Opera Națională București
Se încarcă comentariile...
