Securiştii din Piaţa Universităţii

Marian Munteanu, vorbind din balconul Universităţii. Foto: Mediafax

Când ne referim la evenimentele din 13-15 iunie 1990, avem automat în vedere o tabără bună, cea a manifestanţilor conduşi de purul Marian Munteanu, şi o tabără rea, compusă din mineri, IMGB-işti, securişti, forţe de ordine, în frunte cu răul suprem Ion Iliescu. Oare asa de clar să fi fost împărţite lucrurile în alb şi negru?

În primăvara lui ’90, eram student la Facultatea de Litere şi unul dintre reprezentanţii anului meu în Liga Studenţilor, condusă de Marian Munteanu. Desigur, mergeam cu entuziasm la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Părinţii mei locuiau în provincie şi-şi luau informaţiile de la TVR, prin urmare mă certam cu ei de fiecare dată când ne întâlneam, încercând să-i conving că în Piaţa Universităţii nu li se împart dolari şi droguri manifestanţilor. „Mă vedeţi pe mine drogat şi cu dolari în buzunar?“ – îi întrebam eu, în speranţa că o să-i conving cu exemplul personal. „Ei, ce ştii tu? Nu-ti dau ţie, că te-au văzut mai fraier şi te duci acolo şi fără să te plătească.“

Am încetat să mai merg la manifestaţiile din Piaţa Universităţii în urma unui anume episod. În Piaţă mai văzusem şi lucruri care nu mă încântau, dar trecusem peste ele, gândind că sunt mult mai importante idealurile anticomuniste pentru care manifestam acolo. A fost însă ceva care a pus capac.

În acel moment, Piaţa era plină de oameni, iar Marian Munteanu vorbea de la balcon. De fapt, urla, dar asta conta mai puţin pentru noi, cei prezenţi. Puteai considera că urla să fie auzit – deşi avea microfon şi o staţie de amplificare performantă. „Acum să ne rugăm! În genunchi! Toată lumea în genuuunchi!“, a urlat Marian Munteanu şi manifestanţii s-au executat la comandă. Unii însă nu au fost aşa de rapizi în a îndeplini ordinul. „Am zis toată lumea în genuuunchi!“, a urlat din nou Marian Munteanu. Şi, văzând că tot mai erau unii care nu-l ascultau: „Cine nu se aşază în genunchi e securiiist!“ Şi, aşa, cei care mai stăteau pe gânduri s-au grăbit să se aşeze. Dar mai rămăseseră câţiva. În apropierea mea era o femeie între două vârste care, deşi se aplecase puţin, se vedea că stă în picioare. Poate că avea probleme cu genunchii. Sau pur şi simplu nu voia să se roage la comandă. Cine ştie?... Oamenii au reperat-o şi au început să murmure ameninţător către ea. „Să-i dăm afară pe securişti dintre noi!“, a mai glăsuit Munteanu, din balconul Universităţii. „Ieşi afară, securisto!“, au început să strige unii la biata femeie şi nu s-au potolit până nu a plecat. După ce a plecat, au aplaudat fericiţi.

Şi acum două cuvinte despre Marian Munteanu, considerat de toţi liderul Pieţei Universităţii. Pe 14 iunie a fost bătut de mineri. Apoi a înfiinţat un partid legionar. (Iliescu, care pe 13 iunie vorbea de legionari, se vede bine că ştia el ce ştia...) Apoi a devenit om de afaceri. Apoi a candidat pentru partidul lui Virgil Măgureanu, cel care se afla în fruntea securiştilor pe când Munteanu le vorbea manifestanţilor de la balconul Universităţii. Şi iată cum se închide cercul.