Secolul XVII. Morală și rațiune

Secolul dovedește mare grijă pentru reguli, ordine și morală, ceea ce subliniază nevoia unui sistem de valori.

Acest secol se definește mai ales prin curentul literar numit clasicism, inițiat acum, dar care se va menține și în secolele următoare. În toate timpurile a existat o tendință tradițională (clasică), dar de data aceasta este vorba despre un curent de idei literare, născut din dorința de a revitaliza creația artistică prin instituirea unor modele care să atingă valoarea celor antice. Apărut în Franța, clasicismul propune o serie de reguli ce vor duce la unitatea literaturii și la crearea unor criterii de selecție valorică. Deși pornește de la imitarea operelor din Antichitatea greco-latină, nu se poate vorbi despre o blocare a imaginației și a creativității, ci despre conservarea valorilor și, mai ales, despre clădirea unui fundament solid pentru literatura modernă. Clasiciștii propun o operă verosimilă, motivată rațional, și în limitele bunului-simț (respingând, așadar, fantasticul), cu o morală bine definită și cu subiect preluat din literatura antică. Stilul este echilibrat, perfecționist, riguros, uzând de anumite figuri stilistice, și aproape didacticist. Se creează acum o literatură academică și se constituie principiile clasicismului școlar, ce va sta de aici încolo la baza manualelor, tratatelor, a cărților de îndrumare și direcționare. Deși îngrădesc inventivitatea artistică, regulile clasiciste disciplinează și deschid drumul unei științe a literaturii. Din punctul lor de vedere, genurile nu trebuie să se amestece, acțiunea dramatică trebuie să respecte toate verigile compoziționale, să se desfășoare în douăzeci și patru de ore, în același cadru. Aceste cerințe referitoare la acțiune, timp și spațiu sunt cunoscute și sub denumirea de regula celor trei unități. Personajul clasicist este solar, apolinic, linear, aristocrat, eliberat de pasiuni, super-moral etc. Standardizarea personajului, purificarea expresiei artistice (epurarea textelor antice de vulgarități), oficializarea convenției în artă sunt trăsături care fac din clasicism o formă de conștiință erudită și doctrinară (Adrian Marino). Toate aceste reguli se regăsesc la NICOLAS BOILEAU (1636-1711), care a scris Arta poetică a clasicismului, un poem didactic, în care formulează principalele reguli ale creației. El pledează pentru acuratețea stilului, claritatea ideilor, unitatea compozițională, dinamicitatea acțiunii, respectarea modelelor antice, stilul erudit, informația exactă. Model său este poetica  horațiană, insistând, însă, pe rolul rațiunii în creația artistică.

Cât privește tipul de personaj  clasicist, JEAN DE LA BRUYERE (1613-1680) este creatorul celor mai interesante prototipuri , care și-au luat numele de la titlul operei sale Caracterele – o scriere moralizatoare, vizând diverse aspecte ale societății, în care apar reflecții filozofice, maxime, dar și portrete generice, care ilustrează diverse categorii de oameni. În această operă apar schițate principalele tipologii dezvoltate în comediile lui Molière și preluate apoi în literatura realistă. 

Printre speciile preluate ca modele din literatura greco-latină se numără tragedia și comedia. Scriitorii clasiciști reiau subiectele principalelor opere antice și le transfigurează în contextul veacului lor. Astfel, PIERRE CORNEILLE (1606-1684) redeschide gustul pentru tragedia greacă prin opere care vorbesc despre triumful rațiunii asupra pasiunilor (Oedip, Horațiu). Cea mai cunoscută tragedie corneilleiană, totodată o operă ilustrativă pentru clasicism, este Cidul (Le Cid). Eroul legendar spaniol este aici don Rodrigue, un aristocrat care își răzbună tatăl, ucigându-l în duel pe don Don Gomès, tatăl nobilei Chimène, la a cărei mână aspiră. De aici, începe o luptă aprigă între sentimentul onoarei și iubire. Chimène are datoria de a cere moartea vinovatului, deși îl iubește, după cum Rodrigue este dator să-și ofere viața pentru crima comisă. Întors victorios din luptele cu maurii, don Rodrigue este acum Cidul, dar aureola sa de erou nu-l scutește de vinovăție. Chimène cere pedepsirea lui, iar regele îl desemnează pe don Sancho să se dueleze cu eroul și, după cum este de așteptat, Cidul iese învingător, iar Chimène îl poate accepta acum: el și-a recăpătat onoarea printr-un duel public. 

Tragedia lui Corneille reprezintă o pledoarie în favoarea rațiunii și a datoriei morale. Chimène își respectă rangul și își păstrează demnitatea, trecând peste iubirea ei față de Rodrigue, iar această atitudine îi apără de fapt sentimentele, deoarece, dacă ea n-ar fi cerut răzbunarea tatălui ei, ar fi pierdut nu numai prețuirea generală, dar probabil și iubirea Cidului. Această operă ilustrează fidel spiritul veacului, înclinat spre rațiune, în detrimentul pasiunii.

JEAN RACINE (1639-1699) actualizează patosul tragediilor lui Euripide, de pe pozițiile veacului său, adică subliniind conflictul dintre rațiune și pasiune. Spre deosebire de Corneille, Racine dezvăluie izvoarele adânci ale sentimentelor umane și insistă pe forța lor extraordinară. Dintre tragediile sale amintim: Andromaca, Britannicus, Fedra, Ifigenia în Aulida. Considerată capodopera sa, Fedra aduce un personaj puternic, aflat în luptă cu pasiunile sale. Spre deosebire de variantele antice (Euripide, Seneca), Hyppolit aproape ca nu mai are rol, iar trimiterile la ritualurile religioase sunt neînsemnate.  Fedra lui Racine anticipă personajul de dramă romantică, fiind copleșită de incertitudini și de întrebări: Și dacă mi-e iubirea un vânt de nebunie?

Creatorul comediei clasiciste este MOLIÈRE (1622-1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin. Creează tipologii ilustrative pentru numeroase categorii umane, precum ipocritul (Tartuffe), ipohondrul (Bolnavul închipuit), snobul (Prețioasele ridicole), aventurierul (Don Juan), gelosul (George Dandin), Mizantropul etc. Cea mai cunoscută piesă a sa este Avarul, în care, preluând tema din Ulcica lui Plaut, construiește în figura bătrânului Harpagon un tip de zgârcit dezumanizat și irecuperabil. Harpagon este un bătrân bogat, tatăl a doi copii – Èlise și Cléante. Avar și indiferent față de copiii săi, îi supune unei vieți sărăcăcioase, nu-și plătește slugile și face apologia austerității, fiind preocupat doar de caseta, în care își ține comorile, și de afacerile sale secrete, de cămătar. Èlise este îndrăgostită de Valère, iar Cléante de Marianne, însă Harpagon a găsit pentru cei doi copii partide profitabile economic. Toate încercările pe care le fac Èlise și Cléante de a se salva de sub opresiunea părintească par sortite eșecului. Valère a intrat în slujba lui Harpagon pentru a fi mai aproape de iubita sa, iar Cléante încearcă să-și câștige independența făcând datorii, care îl vor duce în cele din urmă la afacerile oneroase ale tatălui său. Descoperirea că Harpagon este cămătar îl oripilează, însă pentru acesta din urmă cu mult mai gravă îi apare necumpătarea fiului. După ce anunță că se va căsători cu  Marianne, spre deznădejdea lui Cléante, conflictul dintre copii și tatăl lor are toate șansele să se adâncească, dar bătrânul avar este impasibil față de nemulțumirile lor. Când află că fiul său este îndrăgostit de Marianne îl tratează batjocoritor și crud. Doar dispariția casetei cu bani îl scoate din ritmul său. Când situația părea fără rezolvare, își face apariția Anselme, un gentilom bogat, tatăl lui Valère și al Mariannei, care rezolvă în mod miraculos toate conflictele. Harpagon își recuperează caseta, iar copiii săi se căsătoresc după cum doriseră.

Spre deosebire de Euclio (din Ulcica lui Palut), avariția lui Harpagon este stimulată social și cultivată îndelung de către personaj prin chiar îndeletnicirea sa de cămătar. Avarul lui Molière nu are respect pentru nimeni și pentru nimic, în afară de bani. Tocmai de aceea el nici nu este luat în serios: servitorii îl ironizează și îl deplâng, copiii fac planuri ca să lupte cu zgârcenia sa, oamenii se amuză pe seama viciului său. Valoarea literară a comediei constă în construcția foarte riguroasă, în dinamica acțiunii și în savoarea replicilor.

În acest secol, Romanul este aproape abandonat ca specie, deoarece nu se poate comporta după canoanele clasicismului. Există totuși o încercare notabilă: Marie-Madeleine Pioche de la Vergne, cunoscută ca scriitoare sub numele de M-me de LA FAYETTE (1634-1693), scrie romanul Prințesa de Clèves, operă care respectă toate regulile clasiciste (printre puținele romane ce se supun regulii celor trei unități) și în care autoarea face o fină analiză a iubirii, recurgând la stilul epistolar. Scrierea sa, insistând pe puterea de neînvins a sentimentelor umane, se caracterizează prin rafinamentul analizei psihologice.

În schimb, fabula răspunde pe deplin principiilor clasicismului. JEAN DE LA FONTAINE (1621-1695) este creatorul fabulei moderne, el reluând în spirit clasicist multe dintre subiectele fabulelor antice (în special pe cele ale lui Esop), subliniind cu umor morala.

Scrierile oratorice se perfecționează prin JACQUES BNIGNE BOSSUET (1627-1704) – teolog și scriitor francez care a excelat în arta discursului persuasiv, creat, de obicei, pe ideea grandorii și mizeriei umane. A scris Discursuri funebre (Oraisons funèbres), Discurs asupra istoriei universale ș.a.

O creație insolită în peisajul acestui secol este Paradisul pierdut (Paradise Lost), un poem în doisprezece cânturi, scris de JOHN MILTON (1608-1674). Subiectul este biblic, tratând despre căderea adamică și despre revolta lui Satan. Prin sensurile pe care le capătă , prin dorința de libertate și nonconformismul personajelor, poemul miltonian anunță romantismul veacului al XIX-lea.

Și filozofia acestui secol pornește de la ideea că rațiunea oferă singura cale de cunoaștere. FRANÇOIS LA ROCHEFOUCAULD (1613-1678), scriitor moralist și gânditor influențat de scrierile Sfântului Augustin, a creat o operă aforistică (Maxime și reflecții), în care emite idei pesimiste sau chiar cinice asupra existenței, ilustrative pentru gândirea întregului secol. Aceeași atitudine detașată, dar dublată de ironie, se regăsește și la CYRANO DE BERGERAC (1619-1655), eseist, autor de comedii și tragedii. Acesta a scris opere în care îmbină stilul savant cu ficțiunea și reflecția filozofică, dintre ele amintim Scrisorile și Istoria comică a statelor și imperiilor de pe Lună. În scrisorile sale spirituale cultivă un stil prețios, caracterizat prin jocuri de cuvinte și  printr-un jargon hiperbolic, specific operelor baroce. Cyrano de Bergerac este, însă, mai cunoscut pentru că a inspirat personajul titular din comedia lui Edmond Rostand (scriitor din sec. al XIX-lea).

Dar poate că spiritul rațional al epocii este cel mai bine reprezentat de RENÉ DESCARTES (1596-1650), pe numele său latinizat, Renatus Cartesius, filozof și savant francez, care a încercat o sinteză a științelor în intenția de a găsi calea cunoașterii perfecte. Filozofia oferă șansa perfecționării, crede el, căci ea reunește toate drumurile ce duc spre adevăr: pornește de la metafizică, se sprijină pe fizică și se folosește de toate celelalte științe (medicina, mecanica și morala). Doar Dumnezeu reprezintă înțelepciunea desăvârșită. Omul are calea rațiunii, ca atribut definitoriu și el este obligat să-și perfecționeze această însușire. În acest sens, Descartes a emis o teză definitorie pentru sistemul său filozofic: cuget, așadar exist (cogito, ergo sum).  Dar rațiunea care vrea să ajungă la adevăr trebuie întreținută prin exercițiu (Regula X), ajutată de imaginație, sensibilitate și memorie și îndreptată spre conexiuni (Regula XII); în procesul cunoașterii nu contează decât lucrurile evidente sau care pot fi deduse (Regula III) și pentru aceasta este nevoie de un sistem ordonator, de o metodă (Regula IV). Aceasta presupune organizare al cărei principal scop este de a fi găsit elementul cel mai simplu (Regula VI), în jurul căruia să se ordoneze celelalte. De asemenea, Descartes recomandă ca cercetarea să fie întreruptă îndată ce apare primul lucru de necuprins cu mintea, neclar (Regula VIII). În Discurs asupra metodei își definește sistemul prin doar patru idei (care cuprind în esență ceea ce va dezvolta apoi în Reguli). Respectiv, el spune că adevărul trebuie demonstrat și apoi afirmat. Cercetarea presupune desfacerea în elementele componente pentru a fi găsit elementul cel mai simplu, de la care trebuie pornit. Pentru metoda carteziană cercetarea tuturor datelor, chiar și a celor adiacente sau vag înrudite devine un proces obligatoriu pentru recompunerea ansamblului. 

Rămâne, însă, o mare îndoială în privința simțurilor, care sunt înșelătoare, și chiar în privința propozițiilor matematice, în condițiile în care ar exista un geniu rău, a toate  stăpânitor și amăgitor, hotărât să modifice adevărul și chiar relația ființei cu Dumnezeu. Dacă în privința cunoașterii generale există acest pericol, în plan individual principiul cuget deci exist rămâne valabil pentru că imixtiunea unui geniu rău presupune cugetare, iar cel care cugetă există. Studiile sale filozofice mai importante sunt: Discurs asupra metodei, Principii de filozofie, Tratatul despre pasiunile sufletului, Tratatul despre om, Reguli pentru direcția spiritului.

BLAISE PASCAL (1623-1662), filozof, matematician și fizician francez a ajuns la cunoașterea mistică pe cale cugetării filozofice. Pentru el, omul este limitat într-o infinitate de feluri, este strivit de intuiția infinitului, iar timpul și spațiul îi sporesc frica de neant. Fiind legat de întregul univers, depinde de fiecare element al lui, ceea ce îi dă un sentiment de nesiguranță. Veșnic vinovat prin păcatul primordial, omul este condamnat să gândească și să se îndoiască de toate adevărurile lumii (este o trestie gânditoare). Totuși, singura salvare a ființei este credința, iar pe această cale, rațiunea nu este de nici un folos. A scris o carte de Cugetări în care își pune întrebări asupra existenței și asupra relației sale cu Dumnezeu, încercând astfel să-și apere credința de propria rațiune.

Filozoful olandez BARUCH SPINOZA (1632-1677) a rămas în conștiința generală mai ales prin teza Deus sive natura – Dumnezeu sau natura înseamnă același lucru. Pornește de la ideea că Dumnezeu este cauza cauzelor, în timp ce omul, efect al dumnezeirii, este legat de divinitate prin însușirea de a gândi și de aceea el trebuie să descopere calea adevăratului, un mod de a raționa. Spinoza încearcă să definească treptele cunoașterii raționale, studiind raportul cauză-efect. Cunoașterea justă cere demonstrație și înțelegerea esențelor. A scris un tratat de Etică. 

Înscris în același curent de idei, preocupat de argument, FRANCIS BACON (1561-1626), filozof englez, autor al unei cărți ce face începutul filozofiei moderne – Noul Organon – pune la baza cunoașterii experimentul și demonstrația. Prin metodele sale, Bacon impune ideea că actul cunoașterii presupune observarea directă a fenomenelor și prin aceasta el contribuie decisiv la locul privilegiat pe care îl va avea știința în formarea elitei intelectuale a secolului. A scris și o utopie – Noua Atlantidă – în care imaginează o lume guvernată de principii și descoperiri științifice spectaculoase, din perspectiva sa, știința fiind singura cale de a salva individul de la mizerie și suferință. Aici vorbește despre camere acustice, telefoane, proiecte de submarine, despre o supertehnologie care anticipă lumea noastră. Ideile sale sunt continuate de JOHN LOCKE (1632-1704), și acesta pledând pentru cunoașterea experimentală. Socotit primul empirist englez, Locke este preocupat de sursele cunoașterii. Pentru el ideile vin din experiența simțurilor sau din observarea și analiza lor. Cu toate acestea, este cel care emite pentru prima dată ideea că natura divină nu trebuie discutată, teză de la care vor porni deiștii în iluminismul secolului următor. A scris un Eseu asupra intelectului omenesc. Prin Bacon și Locke se pun bazele empirismului englez.

Monadologia lui GOTTFRIED WILHELM LEIBNIZ (1646-1716) aduce o viziune aflată în concordanță cu arta barocă: lumea este alcătuită dintr-o infinitate de alte lumi, pe care filozoful le numește monade. Toate sunt subordonate monadei supreme – Dumnezeu. Mecanismul lumii și acțiunile ei sunt ordonate și logice și de aici rezultă o prestabilire a faptelor. Rostul rațiunii este de a descoperi informații noi prin combinarea matematică a datelor. Există o schemă generală a gândirii și infinite posibilități de combinare a elementelor ei.

În același timp cu Leibniz, ISAAC NEWTON (1642-1724), matematician, fizician, astronom și filozof englez, a descoperit bazele analizei matematice, deși el este mai cunoscut pentru definirea legilor atracției universale. A elaborat și o teorie asupra compoziției luminii albe.

Preocuparea pentru științele oculte continuă și în acest secol printr-un curent cunoscut sub numele de rosacrucianism. Deși s-a vorbit despre o organizație secretă (Rosa-Crucis), este vorba mai mult despre o mișcare ideologică născută din sinteza principalelor idei și simboluri alchimice și hermetiste. Reprezentantul cel mai de seamă al rosacrucianismului este VALENTIN ANDREAE (1586-1654), un călugăr protestant care a scris un roman alegoric intitulat Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz (Chymische Hochzeit: Christiani Rosencreutz, anno 1459).  Scriitorul imaginează o experiență inițiatică al cărei erou este întemeietorul legendar al ordinului Rosa-Crucis. Personajul titular străbate o pădure și trebuie să aleagă, dintr-o singură încercare, drumul cel bun, din cele patru posibile. El apucă pe calea marcată de lupta dintre corb și porumbel (dintre alb și negru) și ajunge la castelul regelui unde, după ce trece proba cântăririi, asistă la o nuntă simbolică: sunt înmormântate șase persoane din familia regală, este decapitat un uriaș negru, urmează ceremonia oului clocit într-un cuptor, nașterea păsării negre, dizolvarea ei în lichidul alb și obținerea pietrei filozofale, care consfințește și învestirea lui Christian cu titlul de Cavaler al Pietrei de Aur. Romanul transfigurează toate etapele Marii Opere create în athanorul alchimic, prin simboluri care vor fi apoi preluate în literatură, cu precădere în cea barocă.

Interesul pentru filozofia ocultă continuă prin JACOB BÖHME (1575-1624), filozof mistic, preocupat de problema iluminării spirituale, care a creat o doctrină întemeiată pe idei gnostice și pe experiențe mistice care amintesc de budism. El consideră că Dumnezeu este un centrum dramatic al vieții; din el izvorăște fluidul vital (Tinctur), care însuflețește lumea și se întoarce la origine pentru a o lua de la capăt. Böhme afirmă că aceste idei sunt rodul iluminării la care a ajuns prin asceză. Eliberarea omului de povara păcatului, eliminarea pornirilor instinctuale, determină cunoașterea marelui mister al universului, căci sufletul, reflex al lumii invizibile, eliberează un fulger care iluminează ființa, în spiritul căreia se deschide o poartă spre cer. În această situație, simpla contemplare a naturii revelează misterul divin, iar Böhme susține că a atins acest stadiu al cunoașterii. Studiul său cel mai important este Aurora sau răsăritul care se întrezărește. A mai scris Rădăcina  filozofiei, Cele trei principii ale esenței divine, precum și o exegeză filozofică asupra Genezei biblice, scrisă într-un stil alegoric și pe tonul sentențios și liric al cărților sacre – Mysterium magnum.

Tot acum a trăit și JEAN-BAPTISTE VAN HELMONT (1577-1644), cărturar de importanță pentru cultura noastră, medic flamand, preocupat de chimie și de metafizică în egală măsură, care a reușit să sintetizeze teorii alchimiste și idei teozofico-hermetiste, în același spirit cu cel al rosacrucienilor. Acest cărturar a fost maestrul spiritual al principelui Dimitrie Cantemir, care a reluat pe la sfârșitul secolului metafizica lui Helmont, într-o variantă intitulată Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nedescris a științei sacre). 

Remarcabilă pentru acest secol ni se pare a fi și cosmologia mistică – Occulta Philosophia de la Sympatia y Antipatia – scrisă pe la 1651 de EUSEBIUS NIEREMBERG, un preot iezuit. Pentru el, lumea este un labirint poetic, creat de Dumnezeu după principii matematice, într-un joc al simpatiei și al antipatiei. În haosul lumii se află armonia divină. Autorul își argumentează concepția printr-o interesantă incursiune în carmina figurata – poemele de litere și figuri ale antichității. Cartea s-a bucurat de interes nu numai în acest secol, ci a influențat literatura manieristă până în secolul al XIX-lea.

Barocul (sau manierismul), tendință artistică despre care am vorbit în capitolul anterior, continuă să se manifeste și în acest secol. BALTASAR GRACIÁN Y MORALES (1601-1658), scriitor moralist spaniol, înclinat spre reflecții pesimiste, considerat teoretician al artei baroce, pledează pentru învățătura moralizatoare și pentru un stil echivoc. A scris romanul Criticon, o alegorie a societății pe care o imaginează ca pe un uriaș labirint în care lumea caută zadarnic fericirea și trăiește în veșnică nemulțumire. Scrierile sale se caracterizează prin stil livresc și dovedesc imaginație stimulată de cultură.

De asemenea, PEDRO CALDERÓN DE LA BARCA (1600-1681), autor dramatic spaniol, a abordat subiecte variate, într-un stil baroc, marcat de imagini contrastante, de detalii ostentativ prezentate, de portrete dinamice. Dintre piesele sale amintim Principele statornic, Fiica aerului, Doamna nevăzută, Marele teatru al lumii. Mai cunoscută la noi  este piesa filozofico-moralizatoare Viața e vis, în care autorul imaginează o poveste despre modelarea firii umane sub impresia faptului că partea bună a vieții ar putea fi un vis ce se spulberă dacă nu este întreținut printr-o atitudine înțeleaptă. Angrenat într-un joc al cărui mecanism îi este necunoscut, omul are ca unică vină faptul de a se fi născut.

În cultura română se scriu cronici istorice în care transpare vag spiritul moralizator al acestui veac. Dintre istoriografii noștri, mai important este Miron Costin, care strecoară în Letopisețul său povestiri moralizatoare și chiar o parabolă. Cărturarul care încheie acest secol este DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723), cunoscut mai cu seamă printr-o Istorie a Imperiului Otoman (Incrementa aquae decrementa Aulae Othomanicae), carte de circulație europeană, care oferă informații insolite despre o lume închisă. Principe al Moldovei și cărturar erudit, Cantemir, după o lucrare filozofică (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea...), a scris în limba latină tratate de logică, fizică și metafizică (Compendiolum universae logices institutiones, Phisices universalis doctrina, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago) –  care, deși sunt mai mult niște fișe de lectură, au importanță pentru descifrarea operei literare -, studii monografico-istorice (Descriptio Moldaviae, Cronicul vechimii româno-moldo-vlachilor), precum și o operă literară, mai puțin cunoscută, din cauza redactării ei în românește, anume Istoria ieroglifică.

Acest roman alegoric de factură barocă exprimă foarte exact spiritul moralist al veacului al XVII-lea, dar și predilecția renascentiștilor pentru povestirea ilustrativă și pentru erudiție. De asemenea, anunță, prin ironie și prin caracterul satiric, secolul luminilor. 

Subiectul este inspirat din istoria țărilor române, mai exact din propria experiență de principe detronat de Brâncoveanu. Cantemir imaginează un univers fantastic, populat de păsări (valahii) și de patrupede (moldovenii), în care preocuparea generală se îndreaptă spre găsirea conducătorului potrivit. Animalele (care păstrează semnificațiile din bestiariile medievale) se adună pentru a alege un conducător, dar discuțiile deviază, iar vorbitorii dezbat cu o retorică impecabilă problema apartenenței de rasă a Struțocămilei, hibrid monstruos și simbol al dezechilibrului lumii. Pentru ca Struțocămila să poată stăpâni peste patrupede, Corbul poruncește înlăturarea Inorogului, fiind mobilizată întreaga lume a păsărilor pentru capturarea lui. Inorogul este prins cu ajutorul trădătorului Hameleon și vândut unui Crocodil. În final, binele învinge: Inorogul se eliberează, Corbul este înfrânt, iar ordinea restabilită. 

La sfârșitul romanului, Cantemir așază o scară explicativă, în care tălmăcește diferite simboluri și echivalează personajele-animale cu oameni reali, implicați în istoria românească a timpului său.

Compoziția barocă a romanului impresionează prin diversitatea procedeelor. Cantemir construiește un fir epic consolidat de douăsprezece povestiri ilustrative, ornat cu discursuri și paranteze în care așază sentințe și explicații. De asemenea, opera sintetizează idei și simboluri care vădesc preocuparea autorului pentru sensul vieții și al istoriei, majoritatea dintre ele fiind expuse în Metafizica (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago). 

Pentru Cantemir lumea sublunară, dominată de instincte, se desfășoară cu reflexul prăbușirii și cu dorința disperată de a scăpa de el, așa după cum o sugerează obsesiv numeroasele simboluri catabasice (Hameleonul, Corbul, zoomahiile, Crocodilul-înghițitor etc.). În încercarea de a se elibera de instinctul căderii, ființa repetă la nesfârșit gestul prăbușirii, iar conducătorul determină intensitatea și sensul acestei acțiuni. Principele vremelnic poate întârzia sau poate accelera mersul istoriei, dar nu poate schimba schema generală. În colcăiala lumii domină corupția și senzualitatea, amândouă consecințe ale pierderii paradisului. Direcția evolutivă este prestabilită, de aceea, chiar dacă amănuntele pot fi modificate, sensul general rămâne de neclintit. Omul înaintează în timp, refulându-și menirea, ca și când ar fi nemuritor. Singură, foamea îl readuce la condiția sa limitată, pentru că ea conține reflexul prăbușirii adamice.

În epoca manciuriană, cultura chineză se îndreaptă spre filozofie politică, tendință reprezentată de Huang Zongxi (1610-1695) și de Gu Yanwu (1613-1683); se manifestă de asemenea preocupări în domeniul criticii și esteticii literare (Jin Shentan, 1610-1661) și are loc o mișcare de renaștere a literaturii antice, inițiată de scriitorul ZHANG BO (1602-1641). Pe la sfârșitul secolului se instituie o cenzură severă asupra literaturii. Manciurienii controlează învățământul și închid numeroase biblioteci, instaurând ordinea morală.

Tot în acest secol trăiește și MATSUO BASHO (1644-1694), poet japonez, care a excelat în arta haiku-ului (poezie cu formă fixă, alcătuită din trei versuri și care surprinde în imagini condensate o meditație profundă și subtilă).

Spiritul secolului este moralist cu ostentație, cărturarii acestui secol sunt preocupați de alcătuirea unui sistem de gândire, rațiunea având întâietate.

Biblio

N. Boileau – Arta poetică, ESPLA, 1957 (trad. Ionel Marinescu)

Pierre Corneille – Teatru, ESPLA, 1956

Jean Racine – Teatru, ESPLA, 1959

Molière – Opere, ESPLA, 1955-1958

Tudor Arghezi – Pe margini de pagini (tălmăciri ale următoarelor comedii de Molière: Mizantropul, George Dandin, Avarul, Domnul de Purceaugnac), Ed. Minerva, 1986

Jean de la Bruyère Caracterele, vol. I-II, EPL, 1966

La Fontaine – Fabule, EPL, 1963 (trad. Tudor Măinescu)

Jakob Böhme – Aurora sau răsăritul care se întrezărește, Ed. Științifică, 1993 (trad. Gheorghe I. Ciorogaru)

B. Spinoza – Tratat despre îndreptarea intelectului, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979 (trad. Alexandru Posescu)

G. W. Leibniz –  Monadologia, Ed. Humanitas, 1995 (trad. Constantin Floru)

René Descartes – Două tratate filozofice (precedate de studiul lui Const. Noica – Viața și filozofia lui René Descartes; traducerea îi aparține de asemenea lui Noica), Ed. Humanitas, 1992

René Descartes – Discurs asupra metodei, Ed. Științifică, 1969

John Cottingham – Raționaliștii: Descartes, Spinoza, Leibniz, Ed. Humanitas, 1998 (trad. Laurentiu Ștefan-Scalat)

Blaise Pascal – Scrieri alese, Ed. Științifică, 1967

Dimitrie Cantemir – Metafizica, Ed. Ancora, 1928 (trad. românească a studiului Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago)

Dimitrie Cantemir – Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, B.P.T., 1983

Miguel de Unamuno – Agonia creștinismului (cap. Credința pascaliană), Ed. Institutul European, 1993 (trad. Radu I. Petrescu)

Cornel Mihai Ionescu – Palimpseste (cap. Pascal: figură și absență), Ed. Cartea Românească,, 1979

Adrian Marino – Dicționar de idei literare, I, Ed. Eminescu, 1973 (cap. clasicismul)

Istoria filosofiei moderne de la Renaștere la Kant (antologie de studii dedicate principalilor filozofi, scrise de C. Noica, Mircea Vulcănescu, C. Rădulescu-Motru etc.). Ed. Tess-Expres, 1996

Romul Munteanu – Clasicism și baroc în cultura europeană a secolului al XVII-lea, Ed. Univers, 1981

 După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004 si pe doinarusti.ro