Se reconfigurează, în mare viteză, piața energetică mondială. Cine și ce ne așteaptă?

Joi, Africa de Sud a transmis că Arabia Saudită, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Etiopia și Iranul și-au confirmat calitatea lor de membri în BRICS, clubul țărilor emergente. Un anunț foarte așteptat, chiar urmărit în oarece tensiune pe piețele politice importante ale lumii în contextul în care, la un Summit de la Johannesburg în august anul trecu, în organizația respectivă fuseseră invitate cele cinci țări dar și Argentina care, după ce a fost ales un nou președinte, a transmis că nu mai dorește să facă parte din BRICS.

De ce este atât de important ce se anunță acum? Aveți un răspuns pe un prim palier, cel economic, într-un info grafic realizat de experții de la S&P Global care spun că „expansiunea BRICS face să apară un super-grup de producători și consumatori”. 

Din această perspectivă strict economică, raționamentul experților americani se confirmă pe deplin deoarece BRICS devine astfel o super-putere pe piețele energetice, impunând noile linii de politică generală pentru celelalte țări din OPEC+ dar anunțând, în paralel și în subsol, că va putea dirija prețuri și piețe de vânzare și pentru alte materii prime. Mărind astfel dependența țărilor din Occidentul industrializat și lipsit de multe dintre resursele strict necesare tehnologiilor de vârf. 

Asta poate deveni oricând mijloc de pe presiune strategică, exact la modul în care, de ani de zile, se acuză că Rusia și-a folosit rezervele de gaze și petrol pentru a exercita un șantaj major asupra statelor din UE.

Sunt chestiuni care țin de evidență dacă, așa cum se procedează de regulă, ne gândim numai la trecut și culegem de acolo argumentele pe care să se bazeze analizele de risc. Dar nu mai este nici înțelept și nici suficient să procedăm așa deoarece, după cum vedeți, argumentele economice, mai ales cele proprii piețelor energetice, sunt acum, din ce în ce mai mult, elemente componente ale unor calcule privind forța de poziționare a marilor țări în caz de conflict major de mare intensitate.

O asemenea situație, desigur strict teoretică și care să sperăm că va rămâne astfel, ne trimite la analiza de hărți prin care să înțelegem potențialele poziționări ale statelor membre:

Dar nici asta nu este nici suficient și nici relevant deoarece, așa  cum începe să se vadă acum, tensiunile politice s-au acutizat și au început să apară semnele foarte clare ale folosirii (sau cel puțin a anunțului că asta ar fi imediat posibil) a folosirii puterii și influenței diverselor state pentru a bloca liniile de comunicare și aprovizionare, așa cum este situația din acest moment  în Marea Roșie. Dacă întreg circuitul mondial de aprovizionare cu petrol este acum aproape blocat, oricum serios amenințat de forțele unei armate non-statale, cea a rebelilor Huthi, atunci e foarte ușor de imaginat ce urmări ar avea extensia unor asemenea atacuri din partea altor grupări rebele tolerate sau sponsorizate, direct sau indirect, de state cu interese contradictorii în zonă..

Aici s-ar cuveni să tragem linia pe lista ipotezelor privind scenarii foarte probabile de insecuritate globală. Dar oare situația se poate înrăutăți atât de mult la nivelul relațiilor  internaționale încât, spre exemplu, să devină realitate de idee despre care se vorbește mult în unele cercuri de discuții, anume ca statele din BRICS să dorească să aibă la dispoziție o forță militară comună pentru protecția zonelor de extracție și a convoaielor proprii, exact așa cum se raționează acum și în cadrul UE? Dacă da, spune unii experți avizați, putem oare reveni la perspectiva ca asemenea forțe armate constituite pe principiul forțelor de reacție rapidă aflate în stan-by în diverse puncte strategice, să fie unite ă colaboreze sau chiar să fie constituite ca unități în cadrul unui mecanism de cooperare colectivă prevăzut prin extensia acordurilor existente acum în cadrul Organizației de Cooperare de la Șanhai?

Ordinea globală se fisurează în ritm foarte rapid și, din nou, ca mereu înainte de timpuri de mare restriște, țările puternice intră în logica asigurării propriei lor supraviețuiri, în primul rând energetice. Nouă n-ar trebui să ne pese deoarece liderii noștri ne-au asigurat că  avem deja o deplină independență în domeniul energetic. Dar trebuie să ne pese oare de ceilalți, în ideea că scuturarea globală poate măcar ridica praful care să afecteze?