Să lăsăm să vorbească despre iubire pe cei care o trăiesc, nu pe cei care doar o predică strâmb. Despre Patriarhie și Marșul Bucharest Pride

Patriarhia, Biserica, ar trebui să fie parteneri legitimi în orice conversație despre familie. Nu sunt însă. Nu sunt, câtă vreme se uită în altă parte când în familiile creștine se practică, încă, inimaginabile abuzuri. Femei abuzate, omorâte, copii traumatizați, cazuri cutremurătoare în comunități păstorite atent de biserică.

Când vremurile sunt grele, oamenii au nevoie să creadă în ceva mai mare si mai bun decât ce li se întâmplă în jur. Și ceva-ul acela ar fi bine să fie o promisiune bună. Biserica Ortodoxă ar putea fi asta: până la urmă, credința în viața de apoi, promisiunea raiului ar trebui să ne facă mai buni, mai răbdători, mai atenți și mai aplecați către celălalt, ar trebui să ne dea un sens al comuniunii în jurul unor valori creștine. Care, pe hârtie, sunt bune.

Cred că Biserica Ortodoxă e, în multe locuri de slujire, aliniată cu menirea asta. Comunicarea ei publică, linia care vine dinspre Patriarhie, e ceva ce nu pot, de multă vreme, înțelege.

Bucharest Pride

La Colectiv, o inimaginabilă tragedie venită din neputința unei țări întregi, nu am văzut nici urmă de implicare sau măcar comunicare publică a Patriarhie. Aveam o țară zguduită: era momentul ca Patriarhia să se ocupe de rănile ei. A vorbit, dar a vorbit prost, prin gurile unor preoți radicalizați (au murit niște sataniști, au spus ei) sau mult prea târziu și doar de suprafață (prezența Patriarhului la locul tragediei câteva zile prea târziu). Și-apoi a tăcut.

Am avut apoi oameni în stradă, luni de zile. Ordonanța, nenumărate alte abominații. Mi-aș fi dorit să aud de la Patriarhie un mesaj de solidaritate cu cei care cereau justiție dreaptă (știu că e pleonastic, dar poate e mai de înțeles că avem și strâmbă) pe pământ, nu în ceruri. Solidaritatea cu cei ce cereau lucruri drepte ar fi ajutat. Că nu se implică în viața politică e-o scuză tristă: Biserica e acolo deja, să nege asta e o glumă vizibilă și din Cosmos, și din Cerurile despre care vorbesc ei.

Am avut apoi nenumărate știri legate de abominabile abuzuri înfăptuite în familiile creștine împotriva femeilor și copiilor. Mi-aș fi dorit, de fiecare dată, să văd comunicări ale Patriarhiei care să spună: familia tradițională nu e violență. Familia tradițională, pe care o apărăm, e iubire. E respect pentru ființele care o compun. În familia creștină tradițională nu se lovește femeia, nu se mutilează fizic și emoțional copiii. Familia tradițională e credință în celălalt și-n valori creștine, e respect.

Am avut recent primul mare prelat condamnat pentru niște incredibile acte împotriva unor copii: abuz sexual, repetat, consecvent, aproape perseverent, într-o școală în care copiii învățau de la agresor(i), pe lângă altele, morala creștină. Mi-aș fi dorit să văd Patriarhia intervenind în acest caz și spunând despre acest lucru ceva, orice.

Avem însă un comunicat legat de Marșul Bucharest Pride. În această problemă, Patriarhia a cerut un loc în Agora: trebuia să se exprime că o întâmplare a unei comunități pe care nu o poate ignora, dacă nu chiar, creștinește, accepta, o deranjează. Este o sfidare la adresa familiei tradiționale, a spus.

Când Patriarhia va vorbi, prin orice trimis al ei, despre violența domestică, când Patriarhia va spune că cei care-și bat nevestele și copiii în familia tradițională comit niște fapte abominabile pentru care simpla promisiune la biserică „că nu mai fac” nu e o rezolvare, va fi un partener legitim de discuție despre familie, de orice fel e ea.

Până atunci, poziția Patriarhiei despre ce fel de familie e bună și care e defectă și despre cum și unde ar trebui oamenii să se iubească e nu doar o ipocrizie. E o discuție despre iubire a unei instituții care nu practică iubirea, apropierea firească, blândețea, ci înfierarea celuilalt.