Examenele, rețeta noastră secretă. Partea 1, despre Evaluarea Națională.

Am citit (și am ascultat) în ultimele zile câteva zeci de mărturii ale celor implicați în simulările examenelor naționale fie direct(ca elev evaluat sau ca părinte de așa elev), fie indirect, ca și mine, de om care a văzut câteva sau mai multe teze evaluate.

Mi-e foarte greu să nu repet ce am mai spus de-o mulțime de ori: ca să judecăm un examen, trebuie să ne gândim la ce e el bun. Cărui scop, mare sau mic, servește examenul.

Voi începe cu cel mai ciudat și cinic, din punctul meu de vedere, examen: cel de Evaluare Națională. Singurul rol al acestui examen, altfel decât a servi ca bază unei întregi industrii de isterie națională, este acela de a orienta absolventul de ciclu gimnazial către un liceu sau altul, în condițiile în care singurul lui scop e acesta: în baza notelor obținute la cele două probe, elevul e direcționat, ca urmare a unei ordini a opțiunilor sale pentru liceele la care ar vrea să continue studiul. El nu e un examen obligatoriu, statul fiind obligat să școlarizeze ORICE absolvent de gimnaziu în învățământ secundar superior (liceu sau echivalent, ca să nu fiu prea tehnică).

Cât de serios evaluăm copiii?

Dacă rostul examenului de Evaluare Națională e acela de orientare, și acesta are un rost covârșitor în această acțiune națională de repartizare a copiilor în căsuțele corecte, de ce, mă întreb, și cum facem repartizarea către, să spunem, Științe ale Naturii sau Muzică dacă noi testăm doar la Română și Mate? Cum stabilim că un copil e mai bun la uman decât la real, cum stabilim dacă are habar de Informatică sau de Biologie, dacă noi îi orientăm către profil doar în baza unor examene (importante, nu zic) doar de Mate și Română.

Putem merge și mai profund în structura și programele examenelor și să vedem care dintre exercițiile-tip pe care copiii noștri sunt dresați să le înmagazineze și reproducă mecanic (aș spune tâmp, dar știu că avem tare puțin spirit critic) vorbește despre capacitatea lor de a parcurge un ciclu de învățământ liceal.

Am revenit la aceste întrebări după ce am ascultat zeci de copii și părinți, dar și profesori, povestind despre diferențe imense de notare între cei 4 (patru) evaluatori ai tezelor din simulări. Diferențe de 2, 3 și chiar 4 puncte. Pe aceeași teză. Cu același barem. Asta în condițiile în care de la un liceu la altul se pică și la diferențe de 5 sutimi.

Cum anume putem transmite copiilor seriozitatea pe care o pretindem de la ei, când profesorii lor nu se pot decide dacă aceeași teză e foarte bună (și o notează cu 9 sau peste) sau submediocră (și o notează cu 6 sau sub)? Și în aceste condiții, cum putem face să vorbim copiilor despre știința din spatele felului nostru original de a-i evalua? Cum putem să le spunem că nu le jucăm la o imensă ruletă rusească următorii ani școlari (probabil ar fi foarte patetic să spun „le jucăm destinele la barbut”, deși nu lipsit de fundament)?

Sigur, știu că elevii trebuie cumva departajați. Acum avem generații întregi care termină în proporții covârșitoare gimnaziul cu medii peste 9.50 (mai bine de 70% dintre elevii noștri de gimnaziu iau bursă de merit), însă departajarea realizată exclusiv printr-un examen a cărui corectură are precizia pe care am avea-o dacă am spune unui bolnav de cancer: „ești oriunde între sănătos-tun și mori-mâine”.

Singurii care beneficiază de ambiguitatea asta sistemică sunt cei care performează actele de dresură numite „meditații pentru examen”. Acte sinistre de magie gri din care nimeni, în afara performerului, nu iese mai bun: poate doar mai îmblânzit și mai dispus la uniformizarea pe care sistemul, prin aceste simulacre de examene, o cere.

Și, în mod ciudat, tot ei, maeștrii uniformizării prin șabloane, sunt primii care defilează împotriva standardizării evaluării. Pentru niște profesioniști ai limbii de lemn nu e greu să clameze echivalența între standardizare și uniformizare. Dacă însă la analizele medicale descrise mai sus vrem precizie, aș insista pentru încă și mai mare precizie când e vorba de destinele copiilor noștri. Și singurul fel în care putem fi preciși e dacă dăm științelor educației ce le e propriu: statutul de știință cu aparat propriu, cu instrumente proprii. Standardele de evaluare stricte sunt unele dintre cele mai importante asemenea instrumente. Cam la fel de importante cum sunt, în medicină, standardele analizelor medicale.