Rușii intră în Africa cu trupele Wagner și Franța ripostează
0Continuăm astăzi analiza intervenției franceze în Africa, insistând pe confruntarea franco-rusă de pe teren. Reamintim că, în primele părți ale analizei noastre, am vorbit pe larg despre esența practicilor neo-coloniale franceze, evoluțiile concrete din regiune sau perspectiva pan-africană asupra fenomenului (articolele se pot citi aici și aici). Continuăm cu partea a treia și ultima.
Multitudinea de crize care a dominat scena politică africană în ultimii ani, crize care au condus la erodarea suveranității statelor, a avut drept rezultat influențarea de către forțe externe a structurilor naționale însărcinate cu elaborarea politicilor de stat.
Dintre actorii externi prezenți în Africa, Federația Rusă și-a sporit considerabil influența în ultima perioadă prin impunerea unui model de sprijinire a liderilor nepopulari și de cooptare a elitelor politice, plecând de la angajamente cu state ale Africii de Nord, renașterea relațiilor cu state ale Africii de Sud datând din perioada Războiului Rece până la legături extinse cu Republica Centrafricană și state din Sahel.
Încercând la rândul său să modeleze normele internaționale ca orice actor global cu pretenții, prin impunerea modelului specific de guvernanță, Federația Rusă monopolizează puterea prin exportul sistemului autoritarist, în care alegerile electorale sunt controlate în scopul perpetuării funcției de lider de stat pe viață.
Având însă o abordare diferită de restul actorilor cu interese în Africa, Moscova utilizează aceleași mijloace specifice pe care le aplică în relațiile internaționale, pentru sporirea influenței. De la dezinformare, interferența electorală prin implicarea în lovituri de stat, livrări de armament și schimburi economice cu resurse naturale și până la prezența trupelor de mercenari în teritoriile africane, Rusia își impune influența prin intervenții cu implicații serioase pentru standardele de securitate de pe continentul african.
În lumea dominată de Occident, Rusia a promovat multipolaritatea prin acțiunile sale și, oferind soluții tipic africane la problemele de aici, împreună cu opoziția față de neo-colonialism, reușește să rezoneze cu mentalitatea și așteptările populației.
Strategia pusă în aplicare de Rusia a avut avantajul de a consolida fără întârziere poziția sa ca putere regională, deoarece din punct de vedere funcțional nu a fost nevoie de mijloace softpower, convenționale – comerț, investiții directe, sprijin financiar pentru dezvoltare, schimburi educaționale și culturale, ale căror consecințe ar fi devenit vizibile în timp și care ar fi întârziat roadele influenței ruse în Africa.
În încercarea de a scăpa de propria izolare și pe fondul sancțiunilor internaționale impuse după anexarea Crimeii și invazia din 2014 din estul Ucrainei și, cel mai recent, al invaziei din februarie 2022, actuala postură geostrategică a Federației Ruse pare să implice în mod vital Africa.
În recent apăruta carte a lui Samuel Ramani, Rusia în Africa: Mare putere resurgentă sau pretendent belicos?, politica externă a Federației Ruse în Africa, sub conducerea lui Vladimir Putin, este explicată prin susținerea guvernelor autoritare. Autorul evidențiază faptul că, din cauza unui procent extrem de redus al investițiilor rusești în Africa – sub 1%, președintele Putin a considerat oportun să își crească influența pe continentul Africii într-un mod perturbator: „De câte ori un guvern autoritar african s-a confruntat cu sancțiuni ONU, acuzații de alegeri frauduloase sau critici pentru încălcări ale drepturilor omului, Rusia s-a prezentat pe scena mondială drept apărătorul regimului asediat”.
Modelul recurent al intervenției ruse pentru a sprijini autoritățile africane este evidențiat de către Ramani drept strategie ”contrarevoluționară” pentru susținerea regimurilor autoritare și pentru slăbirea democrației din statele Africii.
Temerea președintelui rus că predilecția populară pentru regimurile democratice este o amenințare la adresa ambițiilor sale de a-și prezerva permanent funcția de președinte al statului a fost accentuată de protestele în masă din 2011 care au fost organizate în Moscova, în Piața Bolotnaya (proteste organizate în urma fraudării alegerilor legislative în urma cărora partidul Rusia Unită, al lui Vladimir Putin, a ieșit câștigător, după alegerile pentru Duma de Stat), și alimentată de protestele din cadrul Primăverii Arabe din nordul Africii. Învinovățind mișcările pro-democratice din nordul Africii și militanții islamiști pentru crearea unui „arc verde de instabilitate” care începe din Sahel și se termină în Cornul Africii, Kremlinul a alimentat narațiuni privind ordinea politică din Federația Rusă ca model virtuos de conducere a statului, în contra-pondere cu deficiențele sistemelor democratice.
Având drept scop contracararea tendințelor democratice manifestate în Magreb, Rusia a intervenit în state precum Libia (Trupele Wagner au sprijinit auto-intitulata Armată Națională Libiană (ANL) din cadrul comandantului militar Khalifa Haftar renegat în războiul civil libian), unde a desfășurat trupe paramilitare ale grupului Wagner și a depus un efort consistent pentru acțiuni de dezinformare, sprijinind tentativele lui Khalifa Haftar de a prelua puterea.
După ce a încălcat embargoul Organizației Națiunilor Unite asupra armelor, trimițând echipament militar pentru forțele din estul Libiei în anul 2015, Federația Rusă a subminat permanent eforturile Organizației pentru impunerea la Tripoli a unui guvern unificat, pentru aprobarea constituției și pentru organizarea de alegeri credibile.
Pe lângă Egipt, unde a susținut lovitura de stat din anul 2013, condusă de generalul Abdel Fattah al-Sisi, căruia i-a pus la dispoziție armament și i-a oferit sprijin politic, și unde acordul de cooperare media a vizat amplificarea mesajului negativ din presa egipteană la adresa Frăției Musulmane, învinovățite pentru protestele împotriva guvernării Sisi, Rusia a mai fost implicată în mișcările de protest Hirak, din Algeria, din 2019, precum și în acțiunile împotriva instituțiilor democratice din Tunisia.
Aceleași metode au fost utilizate de Federația Rusă și în vestul Africii, unde sprijinul acordat guvernelor militare din Mali, Burkina Faso ori Guineea a contribuit la organizarea loviturilor de stat și la subminarea guvernelor alese în mod democratic. Prin desfășurarea de trupe Wagner și prin campaniile de dezinformare la adresa eficienței sistemului democratic, partea rusă a facilitat ignorarea de către grupurile militare a termenelor limită impuse de ECOWAS pentru reinstaurarea conducerii civile.
Strategia simplistă a Federației Ruse, utilizată timp de două decenii în Africa, în scopul subminării democrației prin protejarea actorilor represivi, campanii parșive de dezinformare privind non-interferența în afacerile africane, a avut un rol semnificativ pentru rămânerea la putere a autocraților care au primit susținerea Rusiei.
Începând cu anul 2014, în politica pe care Federația Rusă o conduce în Africa se observă prevalența intereselor de securitate. Pe parcursul ultimilor ani, Rusia a încheiat mai multe acorduri cu aproape 20 de state africane, printre cele mai recente numărându-se cel cu Mali, din iunie 2019.
În Mali, Federația Rusă a obținut o influență majoră prin promovarea forței paramilitare Wagner și cooptarea acesteia de către gruparea militară a lui Assimi Goïta în lupta împotriva militanților islamiști. Astfel, cei o mie de soldați din cadrul Wagner au contribuit la menținerea la putere a grupării militare africane, reușind să preia totodată controlul asupra minelor aurifere din țară.
Analizând îndeaproape cazul statului malian, se remarcă extinderea influenței ruse începând cu anul 2019, campaniile de dezinformare jucând un rol major în demonstrațiile din august 2020 urmare cărora Ibrahim Boubacar Keïta, președintele ales în mod democratic, a fost răsturnat. Însă, substratul campaniilor denigratoare conduse de Rusia conține mesaje pro-ruse, anti-democratice dar, mai ales, anti-franceze.
Reacția Franței
Într-o atmosferă încurajatoare, în care un grup de cetățeni africani flutura în stradă steaguri rusești după lovitura de stat, iar membri ai juntei reveniseră de la Moscova, unde participaseră la un antrenament de securitate, Igor Gromyko, ambasadorul rus în Mali s-a numărat printre primii demnitari străini primiți de gruparea militară, ca o recunoaștere a tiparului deja bine-cunoscut: „Moscova se grăbește să sprijine liderii izolați din țări cheie dintr-o regiune, bogată în resurse naturale și care se confruntă cu crize”.
Prin Assimi Goïta, lider al loviturii de stat, Federația Rusă a câștigat un punct de sprijin într-o regiune fără o prezență istorică semnificativă. Situația de securitate din Africa poate să justifice prezența aici a trupelor Wagner, devenite aliate ale liderului Goïta, însă ele nu susțin securitatea cetățenilor africani, ci a regimului de la conducere.
Pe cale de consecință, junta africană a început să manifeste ostilitate față de partenerii regionali și occidentali de securitate, iar miile de soldați ai forțelor partenere au început să părăsească Mali, o dată cu intensificarea amenințării jihadiste.
Așadar, implicarea trupelor Wagner în Africa s-a soldat cu slăbirea puterilor legitime, cu încurajarea polarizării sociale ca urmare a campaniilor de dezinformare și cu susținerea unor pretenții neconstituționale pentru deținerea puterii de stat.
Perioada ultimilor ani a dovedit că regimurile din Africa sunt vulnerabile și exploatabile de către actori externi cu autoritate. Confruntat cu acuzații de încălcare a drepturilor omului în Mali și alte state ale Africii (prin intimidarea cetățenilor din regiunile bogate în scopul părăsirii de către aceștia a locuințelor și acapararea resurselor naturale), Grupul Wagner a intrat în atenția forumurilor internaționale.
Prin condamnarea indirectă de către Rusia a acțiunilor Franței derulate pe continentul african, ca fiind forme de manifestare neo-colonialiste, statul francez a ripostat la rândul său în mai multe documente de referință împotriva prezenței wagneriene în Africa.
Raportul din noiembrie 2022 al Comisiei de Apărare națională și a forțelor armate franceze vorbește despre mecanismele ce merită a fi propuse la nivel european pentru evitarea câștigării de către Wagner de influență în regiune. De asemenea, documentul prezintă punctul de vedere al viceamiralului Hervé Bléjean, șef al Statului Major al Uniunii Europene. Acesta consideră că Wagner, a cărui existență este tot mai asumată de către Rusia, are interesul destabilizării operațiunilor franceze în statele Africii.
De asemenea, atrăgând atenția asupra abuzurilor comise în state precum Mali sau Africa Centrală, într-un procent de aproximativ 50%, estimat de ONU, Bléjean recunoaște necesitatea de reducere a Misiunii de Formare a Uniunii Europene în Mali (EUTM Mali), de la 1200 la 300 de persoane, cu preponderență în Bamako și centrată pe acțiuni de consiliere și în domeniul educației. Apare însă dilema în conformitate cu care dacă, părăsind aceste zone în care influența rusă ia amploare, se va încălca politica comună de securitate și apărare în afara granițelor UE enunțată în Tratatul de la Lisabona. De asemenea, se ridică întrebarea dacă, prin menținerea de operațiuni în Africa, chiar și la nivel restrâns, acestea vor fi considerate ca duplicitare cu acțiunile pe care le comit membrii Wagner.
Franța în Mali, Rusia în Sudan
După șocul invaziei ruse în Ucraina, acțiune care a necesitat în primul rând mobilizarea forțelor armate și susținerea militară constantă din partea statelor europene și a SUA a statului invadat, la nivelul Uniunii Europene a fost emis, la aproximativ trei luni de la declanșarea momentului menționat, în perioada în care Franța deținea președinția Consiliului Uniunii Europene, un document strategic ce definește viziunea strategică comună față de politica de securitate și apărare a Uniunii Europene pentru următorii cinci, până la zece ani.
Cu toate că Strategia Uniunii pentru securitate fusese prezentată de către Comisia Europeană în anul 2020, documentul intitulat ”O busolă strategică în materie de securitate și de apărare pentru o Uniune Europeană care își protejează cetățenii, valorile și interesele și care contribuie la pacea și securitatea internațională” promovează viziunea proprie a Uniunii și capacitatea de apărare a intereselor, pe fondul schimbărilor geopolitice majore.
Mediul complex al amenințărilor de securitate evidențiază competiția strategică a marilor actori de pe scena internațională, într-un context caracterizat prin interdependența conflictelor; în acest sens, busola strategică are rolul de a ghida acțiunile UE prin stabilirea de obiective concrete în domeniul securității și apărării Uniunii, în timp ce mijloacele de realizare a acestora se dorește a fi utilizate în cadrul unor calendare specifice, iar progresul este măsurabil în funcție de acestea.
Evaluarea comună a mediului strategic, a amenințărilor și provocărilor, evaluare expusă în acest document avansează necesitatea stabilirii unui plan ambițios pentru consolidarea politicii de securitate, pe fondul încălcării de către Federația Rusă a dreptului internațional și a principiilor Cartei Națiunilor Unite, și care subminează astfel securitatea și stabilitatea europeană și globală.
Atrăgând atenția asupra circumstanțelor marcate de antagonisme puternice, în care multilateralismul își pierde din capacitatea de prevenirea și atenuare a riscurilor și a crizelor, din cauza abordării suveraniste și a promovării politicii relațiilor de putere, documentul evidențiază noua realitate internațională bazată pe o combinație de dinamici, un număr din ce în ce mai mare de jucători care doresc să își extindă spațiul politic și să conteste ordinea de securitate.
În ceea ce privește strict continentul african, Busola avertizează asupra importanței strategice a viitorului Africii pentru UE: potențialul considerabil este afectat de guvernarea slabă și conflictele în curs de desfășurare. Dăunătoare pentru securitatea Uniunii, se menționează cazul statului malian și, generic, al regiunii Sahel și al Africii Centrale, unde structurile lipsite de putere ale statului, pe fondul sărăciei generalizate, la care se adaugă activitatea mercenarilor, necesită o mobilizare sporită. Pe de altă parte, cu referire la guvernul rus, care încearcă să își stabilească sfere de influență, se vehiculează ideea că așa-numitul Corn al Africii, rută comercială esențială, rămâne un imperativ major pentru securitatea UE.
Invocând necesitatea dezvoltării unei cooperări strategice mai strânse, ce presupune partajarea de informații ori capabilități comune (de exemplu, pentru evacuare medicală), în zone precum Sahel și Cornul Africii, pe măsură ce disputa domeniului maritim se află în creștere, în document se specifică continuarea dialogului politic și a angajamentului operațional cu Uniunea Africană (UA), din Somalia până în Sahel. Pentru atingerea acestor scopuri, este nevoie de coordonarea la nivel de planificare și management și dezvoltarea de către UE a unor relații operaționale cu organizații regionale și subregionale precum ECOWAS, G5 Sahel, SADC (Comunitatea pentru Dezvoltarea Africii de Sud) ori IGAD (Autoritatea Interguvernamentală pentru dezvoltare).
Creșterea prezenței concurenților strategici din Sahel până în Cornul Africii, în speță a Federației Ruse, după summit-ul UE-UA din februarie 2022, este o dovadă a faptului că accesul la zonele considerate strategice este un deziderat greu de atins. Vizibilă în special prin trupele de mercenari Wagner, asupra cărora planează acuze de ingerințe comerciale și militare în Sudan, Rusia neagă însă orice implicare în conflictul care are loc în acest stat african.
Așadar, în Busola Strategică emisă la nivelul Uniunii Europene, se pune accentul pe dinamica relațiilor de putere, în care tot mai mulți jucători doresc extinderea spațiului politic și contestă ordinea securitară, fiind criticate abordările suveraniste ale Federației Ruse. Aducând critici de subminare a securității și stabilității europene și globale de către Rusia, având ca punct de plecare agresiunea armată rusă din Ucraina, documentul trage un semnal de alarmă asupra dorinței de proiectare de către aceasta a agresiunii și interferenței în alte zone de influență precum Libia, Siria, Republica Centrafricană și Mali. Acuzând Rusia de implicare oportunistă în astfel de crize, în document se apreciază că tehnici precum utilizarea dezinformării sau a mercenarilor tip Grupul Wagner nu sunt altceva decât o amenințare pe termen lung la adresa securității europene.
Prezența Federației Ruse în Sudan
Începută încă din anii 1880, lupta pentru continentul african se dă în prezent între dominația europeană și interferențele rusești. Misiunile franceze de luptă împotriva grupărilor islamiste reprezentate de grupuri jihadiste afiliate de obicei Statului Islamic sau Al Qaeda, care au condus campanii violente împotriva civililor, au avut prea puține rezultate, iar progresele insesizabile au determinat resentimente în rândul populației.
Mediul de securitate s-a înrăutățit pe fondul loviturilor de stat din 2020 din Mali și 2021 din Burkina Faso. Politicile instabile din acest state au făcut loc unei Rusii aflate în proces de izolare și au îndepărtat Franța din regiune. Pe 22 februarie 2023, după 13 ani în care forțele armate franceze au fost prezente în Burkina Faso, ultimele trupe militare s-au retras de aici, drept confirmare a pierderii rapide și neașteptate a influenței fostei puteri coloniale.
Un eșec ce face parte dintr-un șir important de retrageri ale trupelor franceze, pe lângă cele din Mali și Republica Centrafricană, plecarea Franței de aici este considerată de către Seidik Abba, specialist nigerian în studii de securitate la Universitatea Valenciennes, Franța, „un adevărat test pentru Franța”, referindu-se la eventualul efect de domino pe teritoriul african, unde populația deja dorește să asiste la un parteneriat nou cu statul francez.
Metropola franceză nu a mai avut însă timp să își schimbe abordarea, cauzele scăderii influenței sale în regiunea Sahel fiind multiple, cu rădăcini în istoria colonială și care au fost accelerate prin politica locală. Retragerea Franței este indubitabil și o consecință a ambițiilor ruse de extindere pe continentul african ambiții susținute de războiul informațional coordonat în mod sofisticat de către Federația Rusă.
După interzicerea în ultimul an a postului de radio RFI în Mali și Burkina Faso, precum și după suspendarea în Mali a postului de televiziune France 24, sentimentul anti-francez a fost amplificat de rețeaua informală de ferme de troli, de producțiile de filme, conturile de rețele sociale false, împreună cu acțiunile „galaxiei Prigojin”, africani pro-ruși cu influență în mediul online și parteneriatele cu mass-media locale. O evidență o reprezintă faptul că instrumentele de dezinformare utilizate de Rusia nu ar fi fost la fel de eficiente pe continentul african la adresa Franței dacă rezultatele din ultimele decenii ale intervențiilor acestui stat ar fi avut rezultate mai bune. Arnaud Le Gall, Parlamentar din partea partidului de opoziție de stânga, Franța Nesupusă, susține aceeași idee, apreciind că propaganda rusă nu face altceva decât să profite de situație și că aceasta nu ar fi avut influență dacă statul francez nu ar fi acumulat erori.
Deși au menținut legăturile cu Franța o lungă perioadă de timp, fostele colonii precum Mali, Burkina Faso și Ciad sunt printre cele mai sărace state ale lumii. Catalogând statul francez drept un ”partener lipsit de încredere și eficiență”, liderii africani au încheiat acorduri cu partea rusă, forțând Franța să se retragă din zonele în care prezența militară devenise o constantă.
Rezultat incidental sau nu al prezenței ruse în regiunea africană, ameliorarea situației de securitate nu reprezintă obiectivul principal al Moscovei. Numind rusofilia instalată cu rapiditate în Africa drept ”mai legată de golul pe care alții îl părăsesc”, Lassina Zerbo, prim-ministrul statului Burkina Faso din 10 decembrie 2021, a atras atenția asupra faptului că, cel puțin în cazul Africii Centrale, există mai puțin interes față de jocurile strategice decât față de presiunile la nivel local: oportunități economice, drepturile omului, dezvoltare, educație și securitate, în ideea în care „rezultatul războiului împotriva teroriștilor din Sahel va conduce viitorul democrației în acea regiune”.
Multiplicându-și investițiile în Africa (prin Rosatom și Rosneft, în Sudan, Zimbabwe și Mozambic), Federația Rusă a organizat în octombrie 2020 primul summit dedicat continentului african. De asemenea, reprezentând aproape jumătate din cifra totală a exporturilor de armament către Africa, în special Sudan și Egipt, Rusia își extinde ambițiile rusești prin creșterea intervențiilor de sprijinire a guvernelor, acțiuni prin care își manifestă viziunea asupra ordinii mondiale multipolare.
În ceea ce privește Sudanul, legăturile Federației Ruse cu acest stat datează de mai mulți ani; amintim doar acordurile de concesiune încheiate în 2017 între Ministerul sudanez al Resurselor Minerale și M Invest, companie deținută de Prigojin, fondatorul grupului Wagner, susținerea politică și militară oferită lui Omar al-Bashir, președintele de la acel moment al Sudanului, implicarea Grupului Wagner în lovitura de stat din 2019, în urma căreia al-Bashir a fost înlăturat de la putere, iar Prigojin și-a declarat susținerea pentru Abdel Fattah Al Burhan, în încercarea de a obține acreditarea la noul Consiliu suveran, ori vechiul proiect rusesc, baza navală de la Marea Roșie, pentru care președintele Vladimir Putin a probat în noiembrie 2020 propunerea guvernului său de încheiere a unui acord bilateral cu Khartoum.
Ulterior, în 2021, partea rusă a sprijinit lovitura militară pentru a promova noul guvern interesat ce consolidarea legăturilor cu Federația Rusă, prioritizând principalele interese economice: exploatarea aurului prin Meroe Gold, filială M-Invest ce operează la nivel local ca o companie-paravan pentru Wagner PMC.
În prezent se speculează că scopul prezenței Grupului Wagner, vehicul al influenței ruse, în Sudan, este de a oferi statului rus accesul la resursele necesare finanțării războiului din Ucraina, având în vedere că statul este al treilea cel mai mare producător de minerale din Africa. Fapt notat și de GIATOC, Inițiativa Globală Împotriva Crimei Organizate Transnaționale, prin Julian Rademeyer, membru al acestei reţele, în cadrul ediției din acest an a Conferinţei de Securitate de la München, ”obiectivul principal al rușilor din Sudan nu este să protejeze puterea politică din Khartoum, ci, în esență, să beneficieze de resursele minerale ale țării”.
Emmanuel Kotin, expert în securitate și director executiv al Centrului African pentru Securitate și Luptă împotriva terorismului, a remarcat faptul că „oriunde există instabilitate sau un atac la democrație în Africa, acel grup Wagner este implicat și, de cele mai multe ori, sunt de partea miliției”.
Analizând cele două modele – francez și rus - ale intervențiilor străine în state africane, pot fi identificate atât elemente comune, cât și elemente particulare, specifice modelului de guvernare. Din punct de vedere al investițiilor financiare, se remarcă aceleași particularități, și anume capitalul străin este direcționat în primul rând spre exploatare, niciunul dintre state nefiind interesate de o dezvoltare sustenabilă a regiunilor în care își exercită influența.
De asemenea, prezența trupelor militare franceze este înlocuită cu prezența Grupului Wagner, care susține în mod adaptabil obiectivele de guvernare ale liderilor africani.
Pe termen mediu, propaganda rusă și-a atins cu succes obiectivele într-o societate care are nevoie de modele externe de inițiativă și susținere a necesităților din regiune. Spre deosebire însă de Franța, care și-a pus amprenta în toate sferele vieții sociale, punând în mișcare un mecanism viabil de funcționare a unei societăți în diverse domenii de activitate – cultural, educațional, în sensul clasic, Federația Rusă acționează prin mijloacele hardpower și softpower proprii, care au consacrat-o în domeniul relațiilor internaționale.
Rămâne de văzut care dintre aceste modele vor fi avut o aderență mai mare în societatea africană. Momentan, asistăm la o reconfigurare a zonelor de influență în Africa, neo-colonialismul francez fiind estompat de extinderea acțiunilor Federației Ruse, traduse prin prezența Grupului Wagner, ca actor principal de influență în regiune.
Concluzii
Utilizat în special cu referire la continentul african, termenul de neo-colonialism a apărut pe fondul mișcărilor naționale de independență din colonii, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, marcat de procese de decolonizare. Considerată o simulare organizată în mod inteligent de către puterile coloniale, independența fostelor colonii maschează o formă de dominație prin alte mijloace, libertatea de auto-guvernare a statelor africane neoprind controlul companiilor multi/trans-naționale asupra resurselor naturale. Statul francez a jucat rolul principal în stabilirea politicii neo-colonialiste din Africa, atitudini precum amestecul în treburile politice ale unui stat din Lumea a treia în numele democrației, păcii, drepturilor omului fiind calificate drept neo-colonialism.
Din perspectiva practicilor utilizate, se apreciază că hegemonia ideologică și cea culturală reprezintă arme formidabile utilizate în toate timpurile de către statele colonizatoare; prin dominarea minții populațiilor colonizate, realizată prin programe de educație, burse universitare destinate elitelor sau mass-media, prin posturi dedicate și religie (biserici neo-harismatice, moschei americane, wahabite, șiite etc.), pentru a le aduce speranța în paradis. Narațiunea utilizată de Franța, aceea a războiului împotriva terorii, produce în continuare contradicții, având în vedere dificultățile de garantare a securității în regiune. Legăturile personale, dar mai ales ideologice, ale responsabililor francezi cu liderii africani au avut rolul de a garanta un anumit grad de apropiere între aceștia, fără a asigura totuși găsirea unor interese comune.
Afectat în continuare de insecuritate și tensiuni politico-militare, nordul regiunii Mali este o dovadă evidentă a potențialelor efecte negative ale intervenției franceze de aici, anumite mișcări, cum ar fi AQIM (Al-Qaeda în Maghrebul islamic) sau MOJWA (Mișcarea pentru Unitate și Jihad în Africa de Vest), revendicând în continuare responsabilitatea pentru atacuri sinucigașe cu bombă. În ciuda tentativelor de a privi operațiunile militare franceze într-o logică post-colonială, în sensul compensării responsabilității inițiale a Franței în ceea ce privește agravarea conflictului, în apropierea maliano-franceză ambivalentă și volatilă s-a resimțit puternic presiunea Franței pentru urmărirea propriilor interese.
Cu manifestări pe mai multe dimensiuni – socioculturală, educațională, geopolitică, militară și economică, care reprezintă întocmai domeniile de punere în aplicare a practicilor neo-coloniale, intervenția Franței în conflictul malian este un fenomen cuprinzător, manifestat pe diferite axe: național-internațională, internațional-regională, etnico-politică, a insurgenților locali în contrapondere cu extremiștii islamici.
Geanina Roșca este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
