Romanul „Dragoste cu iz de ciocolată” şi realitatea istorică

Christine, Kerstin şi Ewald Neu, şvabi din Săcălaz vânduţi de Ceuşescu, întorşi în Timişoara               FOTO Ştefan Both

De Ziua Îndrăgostiţilor, 14 februarie 2014, doamna scriitor Carmen Zamfirescu a lansat un roman, „Dragoste cu iz de ciocolată”, publicat la Editura Revers, Craiova 2014, inspirat din realitatea istorică românească a perioadei de dinainte de 1989. În 2015, un articol publicat pe adevarul.ro aduce în discuţie un subiect real, care seamănă izbitor cu povestea romanului.

Citind romanul ”Dragoste cu iz de ciocolată”, pentru a scrie un Cuvânt înainte, am fost captivat de poveste. Mă informasem şi eu despre exodul etnicilor germani, despre ”evadarea” românilor prin trecerea Dunării înot în Iugoslavia, din texte istorice, documentare seci, cu rol de contabilizare şi de evaluare, de aceea recunosc faptul că m-am bucurat efectiv când am avut ocazia să-l parcurg.

Astfel, în paginile romanului, autoarea i-a invitat pe cititori să urmărească destinul a două generaţii de oameni, părinţi şi copii care au dorit să-şi creeze o viaţă bună în România dictaturii ceauşiste şi a primelor două decenii de după Revoluţie. Prin forţa destinului, două profesoare, cele mai bune prietene, Karina şi Katharina au emigrat în Germania, unde în zilele Revoluţiei Române, cele două prietene vor naşte fiecare câte un copil, pe Christina şi Claudiu. Aceşti doi tineri vor să refacă traseul mamelor lor întorcându-se în România, cu scopul de a ajuta la modernizarea mediului de afaceri. Urmaşă  a pionierilor industriei ciocolatei din România, Christine, cu ajutorul lui Claudiu, care lucrează în structurile naţionale de coordonare a fondurilor europene vor încerca să găsească o reţetă de ciocolată, aproape legendară, ascunsă de mai mult timp, a cărei aplicare putea, în concepţia Christinei să lanseze un produs nou de sărbătoarea Sfântului Valentin, ziua îndrăgostiţilor.

Autoarea foloseşte o serie de personaje, pe care criticii literari consacraţi ai romanelor clasice le-au denumit  ”reflector” (unchiul şi mătuşa Christinei, mătuşa lui Claudiu) pentru a reda sentimentele şi atitudinile personajelor. Acestea sunt în măsură să ofere soluţiile de depăşire a crizei, mijloacele de luptă împotriva ipocriziei şi mentalităţilor retrograde care au afectat dezvoltarea postdecembristă a României.

În roman, Katharina, de origine germană, cu sprijinul unui ofiţer de Securitate, pe care-l mituieşte, ca să ”prindă loc pe lista rezervată”, pleacă din ţară, ca etnic german, plătind banii pretinşi de regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu.

Karina a fost şi ea abordată de acelaşi ofiţer de Securitate, dar refuză ajutorul acestuia şi trece ilegal înot în Serbia, cu ajutorul unui contrabandist sârb.

Mai târziu, acelaşi ofiţer de Securitate reconvertit într-un prosper om de afaceri, influent, cu relaţii, prieten al politicienilor încearcă să obtureze iniţiativele copiilor femeilor cu ale căror destine s-a intersectat în parcursul său de ”om vechi la vremuri noi”.

Destinul însă îi favorizează pe tineri, ale căror planuri reuşesc, în timp ce fostul ofiţer de Securitate, actual investitor îşi recunoaşte înfrângerea împreună cu acoliţii săi.

După ce am citit romanul, am remarcat faptul că el avusese la bază o documentare temeinică. Din discuţiile avute cu doamna scriitoare, am aflat că nu se gândise, în creionarea personajelor, la persoane  existente în realitate (aşa cum se întâmplă în cazul multor opere de ficţiune inspirate din realitate) ci, s-a decis, după documentare, să construiască o povestire imaginată, cu eroi inventanţi, atât ca ocupaţii, cât şi ca nume, sentimente, sistem de valori.

La ceva timp, după lansarea romanului, am aflat din mass-media că un german îşi propusese realizarea unui film documentar  despre ”răscumpărarea” etnicilor germani din România comunistă de către Germania. Cu mai bine de 15 ani în urmă, canalul public naţional de televiziune din România prezentase un documentar cu acelaşi subiect. Referiri similare au mai existat şi în ”Emisiunea în limba germană” de la aceeaşi instituţie.

Mai reţin şi că, indirect, acest episod al relaţiilor româno-germane contemporane a revenit cumva în atenţie după ce scriitoarea germană, originară din România, Herta Muller (care a emigrat în Germania în 1987) a câştigat premiul Nobel pentru literatură în 2009.

Aveam, ca istoric, motivele ca, în mod tangenţial, să urmăresc acest subiect, mai ales că, atunci când a fost lansat romanul, în mai multe oraşe mari din România, alături de numărul foarte mare de cititori care au apreciat valoarea acestuia, s-au găsit şi naţionalişti de ocazie, care au considerat că a scrie despre acest subiect nu face bine ţării. Adică, vechea mentalitate de berărie, că e mai bine să bagi gunoiul sub preş, mai ales că susţineau faptul că această ”afacere cu etnici germani” nu e decât o invenţie postdecembristă a adversarilor ţării care vor să o decredibilizeze.

De aceea, vă mărturisesc din nou, că m-am bucurat foarte mult, când am citit, la 4 iulie 2015, articolul publicat de către domnul Stefan Both pe adevarul.ro, sub titlul ”Saga unei familii de şvabi din Săcălaz: vânduţi de Ceauşescu, şi-au răscumpărat casa după 20 de ani, când fiica lor a venit să studieze în România”.Acest articol relatează povestea unei familii de şvabi al cărei destin seamănă izbitor cu povestea eroilor din romanul doamnei Carmen Zamfirescu.

I-am comunicat doamnei Carmen Zamfirescu faptul că a apărut articolul respectiv, domnia sa spunând din nou că s-a documentat la realizarea romanului din diverse surse, dar că nu ştia nici povestea publicată pentru prima dată de ziarul ”Adevărul”, şi nici nu-i cunoştea pe cei care au acordat interviul, mai ales că romanul a apărut pe 14 februarie 2014, deci cu mai mult de un an înainte.

Personal, am rămas surprins de faptul că în acel articol, personajele reale au spus o poveste într-o mare măsură asemănătoare cu romanul ”Dragoste cu iz de ciocolată”. Întrucât am avut onoarea de a colabora cu doamna scriitor Carmen Zamfirescu la numeroase lucrări ştiinţifice, în special monografii şi de a scrie recomandările care au însoţit romanele sale la editură, am putut să citesc aceste romane în mod amănunţit. De aceea, îmi permit, în mod obiectiv, să prezint  pasaje din articolul menţionat şi din romanul ”Dragoste cu iz de ciocolată”, ”în oglindă”, pentru a vă oferi, dumneavoastră, cititorilor, ocazia de a le aprecia, în consecinţă.

Ca student la specializarea Istorie am fost învăţat de formatorii mei şi în consecinţă, îi pregătesc şi eu, ca profesor pe studenţii mei să înţeleagă că realiatea documentelor se împleteşte cu întâmplările prezente în literatură. Nu de puţine ori, în epoci îndepărtate, operele literare sunt practic principalele elemente scrise care dau imaginea societăţii la acel moment. 

Iată câteva fragmente din articolul sus-menţionat:

”Am vrut să fugim în Iugoslavia. Totul a fost stabilit. Nu am vrut să rămân singură. Ewald a fost prietenul meu din tinereţe. Aşa că m-am dus după el. Am şi plecat la drum însă am prins o vreme foarte rea, cu ploaie şi ceaţă. Eu, în loc să am cizme în picioare, aveam pantofi cu tocuri. La un moment dat s-au rupt şi tocurile. A fost un chin“, povesteşte Christine Neu. „Am ajuns în zona frontierei dar ne-am învârtit în cerc. Ne-am împotmolit. Aşa că am fost nevoiţi să revenim acasă“, a completat Ewald (...)A urmat încercarea de a pleca pe calea semioficială. Pe la începutul anilor ’80, Securitatea a ajuns la concluzia că poate să stoarcă şi alţi bani de la etnicii germani, pe lângă sumele plătite de Germania Federală pentru repatrierea lor. Cei care doreau să fie trecuţi pe locurile cu prioritate, să nu mai aştepte la coadă poate chiar şi ani întregi pentru a emigra, puteau să plătească direct Securităţii de la Timişoara o „taxă specială“. Cei doi săcălăzeni au avut însă ghinion. „Ne-am întâlnit cu securistul, i-am dat 75.000 de lei. Erau toţi banii pe care i-am strâns la nuntă. Ne-a spus să stăm liniştiţi pentru că în câteva zile ne va aduce actele. Numai că securistul a dispărut cu banii noştri. Practic, ne-a furat banii. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu aveai cui să te plângi“, a mai povestit Ewald Neu” (...)Situaţia era disperată. Singurul gând al şvabilor era să scape din România dictatorului Ceauşescu. „A trebuit ca familia şi prietenii din Germania să facă o chetă, să strângă bani pentru noi. În România nu mai aveam nicio şansă, după ce aveam actele depuse pentru emigrare, am intrat în rândul «duşmanilor poporului». Până la urmă, am plătit 8.000 de mărci de persoană. Pentru copii nu trebuia să plătim. Aşa am ajuns în Germania, o ţară străină pentru noi, chiar dacă vorbeam limba lor. Am ajuns cu câte un bagaj şi cu multe datorii pe cap“, a mai spus Christine Neu. Timp de un an a fost şomeră, însă apoi a găsit de lucru ca educatoare. Soţul ei a acceptat la început orice muncă, pentru a face rost bani, însă apoi s-a angajat la fabrica Mercedes”.

Voi reproduce şi câteva fragmente din romanul ”Dragoste cu iz de ciocolată”, publicat în ediţie tipărită la Editura ”Revers” din Craiova, în 2014, reeditat integral şi în ediţie digitală (Editura Digitală, Bucureşti, 1 mai 2015), similară celei tipărite, prezent în numeroase librării digitale din lume, precum prestigioasa librărie italiană ”La Feltrinelli”:

”Christine şi unchiul discutau deşi era trecut de mult de miezul nopţii.

-Cum a plecat mama lui Claudiu?

           -A ajutat-o un miliţian din vamă. Unul Grigore. Era mare pe la vămi.  Pretindea să i se spună don Gregoire. Avea ceva stofă de parvenit. Se spunea că se născuse pe la Giorocu. Îl făcuse maică-sa cu un doctor francez. Ea s-a căsătorit cu un miliţian sârb şi ăsta l-a crescut. L-a iubit ca pe copilul lui şi l-a ajutat să intre în armată, apoi în Securitate. Pe la el treceau multe din dosarele celor pe care statul german voia să-i răscumpere. El i-a făcut rost de acte.

            -Cum s-a întâmplat?

            -Grigore s-a întîlnit cu ea, undeva lângă Pădurea Verde. Unchiul rememoră povestea.

            Katharina venise conform înţelegerii, îmbrăcată luxos. Grigore era cunoscut că avea informatoare printre multe din damele bine ale Timişoarei.

            -Bună ziua, domnule Gregoire!

            -Bonjour cherie! Ce vânt te aduce?

            -Să spunem că mă interesează şi pe mine plecarea dincolo!

            -Măi, dar directă mai eşti!

            -Aşa suntem noi nemţii!

            -De aia vă ia statul vostru! De ai dracului ce sunteţi!

            -Da. Putem face ceva?

            -Am comandat o friptură şi o baterie de vin!

            -E bine, domnule Gregoire e o idee strălucită!

            -Măi fetiţo, tu ai carte. Te costă cam 7000 de mărci să te fac muncitoare. 5000 la mine şi 2000 la ăia de te trec. Aşa trăim şi noi şi statul german face economii.

            Christine întrebă:

            -Şi s-a aranjat?

            -Da!(...)

Claudiu şi mătuşa lui mâncaseră, apoi aleseseră să bea o bere cu alune prăjite în sufragerie. Povestea mamei sale şi a prietenei acesteia îl captivase. Voia să ştie ce se întâmplase.

            -Dar mamele noastre s-au căsătorit în România?

            -Nu. Fetele au locuit într-o garsonieră din Timişoara. Împărţeau totul. Cum ţi-am spus, eu îi trimiteam Katharinei lucruri de valoare, de la haine, la pantofi şi bijuterii sau parfumuri. Cât am putut, i-am dat o educaţie aleasă. Am învăţat-o să fie o aristocrată veritabilă. Să ştie cum se aşează o masă, cum se organizează o recepţie, cum se vorbeşte oficial. Ce a avut ea, a fost o tendinţă extraordinară de a asorta lucrurile. De la agrafele de păr, la eşarfe, poşete, rujuri, tot.

            -Şi cum a plecat?

            - Timpurile deveniseră tot mai tulburi. În acei ani, Ceauşescu începuse un program de răscumpărare a etnicilor germani. Cam 7000 de mărci a costat repatrierea Katharinei. Banii erau destul de greu de strâns. Katharina avea pe sufletul său 2000 de mărci. Restul i-am plătit eu. Nici nouă nu ne mergea bine atunci, aşa că mama ta a trebuit să lucreze la un coafor. Cunoştinţele sale au făcut-o ca în doi ani să aibă afacerea ei. Pe tatăl tău l-a cunoscut la o întrunire cu refugiaţii politici la Munchen. Era un  avocat, scriitor şi ziarist militant pentru cauza ţărilor din lagărul socialist.

            -Şi mama Christinei?

            - Ea a rămas un timp, apoi din cauza unei restrângeri de activitate generată de sistematizarea satului, a trebuit să obţină un transfer la Severin. A mai lucrat câţiva ani, apoi s-a decis să plece. Nu a mai putut ţine legătura cu mama ta, din cauza regimului. A ales să plece, trecând Dunărea înot, cu un grup de oameni, pe Clisură, într-o noapte de vară. Karinei îi plăcuse de mică înotul. A trecut în Serbia, de acolo în Italia, prin Slovenia. După ce a stat vreo jumătate de an la Trieste, a plecat în Germania, la Hamburg. Acolo l-a cunoscut pe tatăl Christinei, un avocat care obţinea actele de şedere pentru refugiaţi.

            Mătuşa Helga, aproape de zori, continua să vorbească. Nepotul său o asculta liniştit.

            - A fost ajutată?

-        Aproximativ. Ţi-am povestit că ele două erau nedespărţite. Numai că de mama Christinei, s-a îndrăgostit nebuneşte un om influent de la Vamă.  Acesta îi trimitea flori, bijuterii. Fetele primeau invitaţii la film, ba chiar o călătorie în Iugoslavia într-o vară.

-        Cum s-a petrecut totul?

Mătuşa începu să povestească.

Karina se întâlni la ”Bega” cu Vasilescu.

-        Bună frumoaso!

-        Grigore, termină! Eşti un om însurat! Ţi-am zis că nu mă interesezi!

-        Draga mea, femeia aia e o străină pentru mine! Funcţia mă obligă să nu divorţez!

-        Omule, iată ce spun eu: nu divortezi că nu-ţi cer şi doi eu nu te iubesc!

-        Dar, femeie, trăind cu mine o să fii cucoană!

-        Să zică lumea că trăiesc cu tine!

-        Ţi-am zis că e un post bun de profesor la un liceu!

-        Sunt colegă cu Katharina şi nu vreau să mă despart de ea!

Grigore ştia că aceasta îşi aranja plecarea, dar se feri să o spună direct.

-        Katharina poate pleca oricând!

-        Nu are banii şi oricum nu s-ar înjosi să apeleze la tine.

-        Nebuno, o să-ţi rupi tocurile. În plus satul ăla o să fie înghiţit de nişte construcţii. O să lucraţi la ambalaje şi borcane!

-        Nu ne duce tu grija!

Claudiu a întrebat:

-        Cum s-a terminat?

-        Karina a plecat ilegal, cu ajutorul unui contrabandist sârb.

-        Cum a reuşit?

Făcea meditaţie cu copiii lui, după ce s-a întors la Severin. Radovan trecea des în Iugoslavia. Soţia sa era bolnavă. El i-a propus să plece pe Clisură. Era o noapte cu luna în nori. Dunărea era liniştită. Au trecut şase inşi, cu el şapte, cu o maşinărie, un soi de colac de salvare adaptat ca un fel de submarin”.

Dacă în articolul sus-menţionat, apărut la 4 iulie 2015, fostul ofiţer de Securitate a dispărut cu banii, corespondentul lui din romanul ”Dragoste cu iz de ciocolată”, lansat pe data de 14 februarie 2014, şi-a ţinut promisiunea, în sensul că a luat banii şi a înlesnit accesul Katharinei peste graniţă.

În povestea eroilor reali (Christine şi Ewald Neu), fiica lor, Kerstin se decide să vină în România pentru a urma Medicina.

În roman, Christine şi Claudiu, copiii celor două eroine se decid să revină în România şi chiar ajung să lucreze aici, dorind să arate că deşi mulţi români, în condiţii vitrege au plecat din ţară, ei şi urmaşii lor nu şi-au uitat originea, dorind să contribuie la propăşirea patriei lor.

În încheiere nu îmi rămâne decât să vă invit la o dublă lectură, a unui roman inspirat din realitate şi a unei poveşti reale de viaţă, publicate într-un articol de pe site-ul ”adevarul.ro”, în  iulie 2015,  la mai bine de un an de când a fost lansat romanul, în februarie 2014.

Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să descoperiţi pe larg aceste poveşti bucurându-vă de o lectură cât mai plăcută.