Românii din Ucraina, R. Moldova și România la un secol de Patriarhia Română - deznaționalizare, instrumentalizare și geopolitica religiilor
0Religia a fost de mult timp unul dintre principalele instrumente hibride folosite în geopolitică la nivel global, atât în scopuri defensive, cât și ofensive.
Astfel, a nu recunoaște importanța identității și a religiei în strategiile de apărare națională, ca factor important pentru societate, reprezintă o greșeală gravă. Din păcate, însă, factorii de decizie din România nu au reușit să conștientizeze și să abordeze în mod adecvat această problemă timp îndelungat. Scopul acestei lucrări nu este de a investiga motivele din spatele acestui aspect, ci de a evidenția importanța religiei pentru identitatea românilor din România, din Ucraina și din Republica Moldova, indiferent dacă unora le place sau nu, și de a sublinia faptul că lipsa unei abordări corecte și responsabile de către decidenții români față de așteptările și preocupările românilor privind drepturile și identitatea religioasă deschide calea pentru instrumentalizarea religiei împotriva românilor, în principal de către Federația Rusă, dar și de către Ucraina, așa cum s-a mai întâmplat în istorie.
Instrumentalizarea religiei împotriva intereselor poporului român are o istorie îndelungată, provenind în principal din partea URSS și a Federației Ruse. Această instrumentalizare, alături de evoluțiile politice interne recente din România, ar trebui să evidențieze importanța abordării și cultivării, în mod corespunzător și responsabil, a drepturilor și identității religioase ale românilor din România, Ucraina și Republica Moldova. Nerespectarea acestui lucru va însemna că narațiunile și politicile adverse vor folosi religia ca armă împotriva stabilității, securității și intereselor statului și poporului român, exact așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei.
Desigur, separarea puterilor în stat este un principiu fundamental al democrației, dar Patriarhia Română nu poate suplini niciodată singură ceea ce clasa politică nu face în privința apărării intereselor culturale, religioase, naționale și securitare ale societății românești și românilor din afara granițelor. Și totuși, aceasta este situația imposibilă în care se pare că este pusă astăzi, la 100 de ani de la întemeierea sa, și în România și în Republica Moldova (unde Patriarhia Rusă este încă dominantă și favorizată de stat) și în Ucraina, unde românilor le este interzisă reîntoarcerea la biserica românească și unde „ucrainizarea ofensivă” despre care vorbesc deschis oficialii ucraineni se manifestă și în biserică. Identitatea religioasă a unei societăți are propriile sale rațiuni, dar inevitabil această identitate reverberează și asupra securității societale, iar în sarcina politicului cade responsabilitatea pentru această securitate societală.
Pentru că, dacă atacurile împotriva componentei identitar-religioase a unei națiuni se dau pe filieră politică (așa cum au fost de exemplu anexările teritoriale rusești/sovietice și anexările religioase necanonice tot rusești/sovietice sau așa cum sunt încercările de anexări religioase actuale ale oficialilor de la Kiev asupra românilor din Ucraina ca să îi înglobeze bisericii ucrainene), tot politicul trebuie să fie cel care intervine pentru apărarea lor. Este ipocrit să-i pretinzi unei instituții religioase sau unei conștiințe naționale religioase să se apere singură împotriva unor atacuri politice invocând „neamestecul în probleme religioase”, așa cum reprezentanții Statului Român ignoră actualmente atacul statului ucrainean împotriva etnicilor români din Ucraina care vor să aparțină de Patriarhia Română. Sau, la fel, cum Statul Român ignoră atacurile Patriarhiei Moscovei din Republica Moldova împotriva Mitropoliei Basarabiei, care aparține de Patriarhia Română.
Cea mai mare parte a analizei de față a fost prezentată în Conferința Științifică Internațională Strategies XXI - The Complex And Dynamic Nature of The Security Environment de la începutul acestui an și este disponibilă publicată în limba engleză în volumul acestei conferințe aici, de la pagina 214, sub titlul Weaponization of Religion As One of The Main Hybrid Instruments Directed Against Romanians in The Republic of Moldova, Ukraine and Romania.
Introducere
În această lucrare vom investiga importanța dimensiunii religioase pentru identitatea minorităților românești din Ucraina și Republica Moldova, precum și pentru românii din interiorul țării. În acest scop, vom utiliza date cantitative furnizate de diverse sondaje. De asemenea, vom evidenția modul în care, istoric, puterile vecine au încercat să obțină avantaje geopolitice prin instrumentalizarea importanței factorului religios pentru identitatea românilor din Ucraina și Republica Moldova. În acest sens, vom analiza literatura științifică relevantă privind geopolitica religiei și istoria apartenenței religioase a românilor din teritoriile actuale ale Ucrainei și Republicii Moldova.
Ideea principală este că neconștientizarea și neabordarea corespunzătoare a preocupărilor și intereselor societății românești legate de libertatea religioasă, de drepturile și de afilierea religioasă în Ucraina și în Republica Moldova va avea drept consecință (iar acest lucru se întâmplă deja) proliferarea unor narațiuni adverse și a unor amenințări hibride provenite în principal din Federația Rusă, care se manifestă atât pe plan intern, în România, cât și în exterior, în Ucraina și în Republica Moldova, împotriva românilor și intereselor acestora.
Minoritățile românești din Ucraina și românii/moldovenii din Republica Moldova au fost separați forțat, din punct de vedere religios și politic, de concetățenii lor din România, după ce Imperiul Austriac, Imperiul Rus și mai târziu URSS au anexat teritoriile lor, despărțindu-le de România. Afilierea lor religioasă este încă supusă manipulării grosolane în scopuri geopolitice atât de către Federația Rusă, cât și de către Ucraina. Din păcate, așa cum este detaliat în continuare în lucrare, în ciuda faptului că sondajele arată că minoritatea română din Ucraina și românii din Republica Moldova își doresc o apropiere de compatrioții lor din România, o reintegrare în structurile religioase ale Bisericii Ortodoxe Române, nici structurile politice din România, nici cele din Ucraina și Republica Moldova nu par să ia în considerare aceste preocupări și dorințe. Ba chiar din contră, unii jurnaliști din România fac interviuri-whitewashing (ascunderea sau minimizarea unor fapte rele pentru a îmbunătăți reputația cuiva) cu autoritățile ucrainene, contra cost sau nu, pentru a justifica politicile de represiune religioasă a autorităților de la Kiev și pentru a încerca să convingă societatea românească de faptul că românii din Ucraina de fapt nici nu ar vrea să facă parte din Biserica Ortodoxă Română. Cu toții se fac că nu cunosc astfel de sondaje ca cel de mai jos, făcut de românii din Ucraina pe românii din Ucraina, care arată că aceștia și-ar dori cu o largă majoritate să facă parte din Biserica Ortodoxă Română.
Românii ucraineni își doresc să facă parte din Biserica Ortodoxă Română. Sursa sondaj Biblioteca Cernăuți, pag. 13.
Neconștientizarea și neabordarea acestor profunde preocupări social-culturale, atât în țară, cât și în afara ei, poate duce la proliferarea amenințărilor hibride în beneficiul Rusiei, așa cum se observă deja, atât pe plan intern, cât și extern, dar poate și încuraja practicile de discriminare a românilor din Ucraina (78% dintre românii din Ucraina cuprinși în studiu au fost discriminați din motive etnice sau lingvistice) sau din alte regiuni. Desigur, probabil că ucrainenii nu au făcut decât să învețe și să continue aceste practici de discriminare a românilor de la ocupația rusească, dar aceasta nu este o scuză și avem alte pretenții de la un stat care se dorește european.
Discriminarea românilor din Ucraina. Sursa: sondaj Biblioteca Cernăuți, pag. 8.
1. Notă istorică fundamentală
În această lucrare, majoritatea cetățenilor Republicii Moldova care se auto-descriu drept „moldoveni” vor fi numiți „români”, pe baza câtorva motive punctuale decisive:
● Unul dintre acestea este că, din punct de vedere istoric, locuitorii Moldovei se considerau etnici români, iar denumirea de „moldoveni” reprezenta doar o denumire geografică (asemănător cu modul în care numele de „Mancunian” îi desemnează pe locuitorii orașului Manchester). Ei erau conștienți că vorbeau limba română și o numeau astfel. Constituția Republicii Moldova stipulează clar că limba oficială a Republicii Moldova este limba română (Constituția Republicii Moldova 2024, 7).
● Mai mult, acest lucru este subliniat explicit, din perspectivă istorică, chiar de unul dintre cei mai importanți savanți europeni ai vremii sale, Dimitrie Cantemir, nobil moldovean și domn al Principatului Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea (Cantemir 1717, 98-308) („niamul moldovénilor, munténilor, ardelénilor (carii cu toţii cu un nume de obşte români să chiamă” p. 98 și „noi singuri şi astădzi români ne dzicem”, p. 308, în Dimitrie Cantemir, Hronicul Vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, Sankt Petersburg, 1717, disponibil la https://cantemir.asm.md/files/u1/hronicul_vechimei_a_romano_moldo_vlahilor_vol_I.pdf.)
Ironia sorții, Dimitrie Cantemir și-a scris lucrarea în exil, la Sankt Petersburg, Rusia, după ce fusese alungat de otomani, și notează chiar pe prima pagină a uneia dintre lucrările sale principale că a redactat-o în limba română (Cantemir 1717, 1). Toate acestea au început să se schimbe după anexarea din 1812 de către Imperiul Rus a Basarabiei (partea estică a Moldovei), unde ocupația rusă a încercat prin diferite mijloace asimilarea și rusificarea populației românești. Una dintre aceste forme de asimilare a fost religia, după cum vom arăta mai jos, preoții români fiind înlocuiți cu preoți ruși și ucraineni, iar limba română cu limba rusă. Ulterior, România a fost întemeiată în 1859 din ceea ce mai rămăsese din Principatul Moldovei și Principatul Țării Românești. Basarabia (Moldova de Est) s-a unit de bunăvoie cu România în 1918, dar a fost anexată ulterior de URSS în 1940 și din nou în 1944.
● Un prim stadiu al invenției așa-numitei „limbi moldovenești” și identități diferite de cea română a început în 1924, în Uniunea Sovietică, atunci când comuniști ruși, ucraineni, evrei și români au decis să creeze o așa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (deși la început au dorit o republică „moldovenească” de sine stătătoare în cadrul URSS, la intervenția ucrainenilor aceasta a fost făcută în cadrul republicii ucrainene), pe malul stâng al râului Nistru, cuprinzând teritorii locuite de etnici români. Deși această zonă nu făcuse niciodată parte din Moldova (vechiul principat românesc), denumirea acesteia (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) avea să însemne, după cum inițiatorii subliniau în Memoriul lor către Stalin, că „Republica Moldovenească ar putea juca același rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă față de Polonia și cea Karelă față de Finlanda. Ea ar focaliza atenția și simpatia populației basarabene și ar crea pretexte evidente în pretențiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei” (Elena Negru, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), pp. 143-144). Totodată, ea „ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice” (Negru 2003, 144). Acestea sunt declarații evidente chiar ale inventatorilor așa-zisei „limbi moldovenești” ce arată caracterul artificial al „moldovenismului”, creat special pentru câștiguri geopolitice de către Uniunea Sovietică.
Foto: RASS Moldovenească după anul 1924, locul de naștere al așa-zisei „limbi moldovenești”. Granițele republicii sovietice au fost trasate cu multă grijă de către sovietici astfel încât să încorporeze zone cu populație compactă ucraineană, dar să lase în afară zone cu populație compactă românească „pentru dominarea ucrainenilor și asimilarea românilor” (Elena Negru, p. 17). Sursa foto Europa Liberă.
Astăzi, Republica Moldova reprezintă rămășița unei anexări din 1940 și 1944 de către Uniunea Sovietică, cea care a separat-o de România, și a unor ulterioare anexări din ea de către Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Astfel, Republica Moldova este rezultatul acestui demers geopolitic al Uniunii Sovietice/Rusiei și Ucrainei, care au încercat să prezinte etnicii moldoveni ca fiind diferiți de români. Anexărilor teritoriale le-au urmat întotdeauna anexările religioase necanonice făcute împotriva românilor, sovieticii ruși și ucraineni încercând să folosească religia pentru a-și consolida acaparările teritoriale și pentru a deznaționaliza populația locală românească. Iată geopolitica religiilor în plină acțiune.
În concluzie, acestea sunt câteva motive pentru care în această lucrare ne referim la populația Republicii Moldova ca fiind, în sens larg și în majoritate, compusă din români, indiferent de autodenumirea lor actuală, denumire apărută în urma unei intense politici sovietice ruse și sovietice ucrainene de ocupație și asimilare, deportare, masacre, manipulare, ștergere a identității și spălare a creierului. Identitatea națiunilor ocupate este una dintre problemele-cheie lăsate în urmă de Uniunea Sovietică, iar în prezent Ucraina resimte și ea, din păcate, acest lucru pe propria sa piele, la fel ca și cetățenii Republicii Moldova.
- Geopolitica religiilor
Unul dintre cele mai importante concepte din această lucrare și unul dintre primele aspecte pe care trebuie să le evidențiem este legătura dintre geopolitică și religie, mai exact instrumentalizarea religiei în scopul atingerii unor obiective geopolitice. Aceasta reprezintă una dintre temele centrale abordate aici. Literatura de specialitate recentă ne oferă anumite perspective asupra acestui subiect.
Într-un volum publicat în 2017, Holy Wars & Holy Alliance. The Return of Religion to the Global Political Stage, Manlio Graziano susține în mod explicit că „geopolitica religiilor merită să fie o disciplină specifică și separată, dedicată în întregime analizei interacțiunii dintre politică și tendințele religioase, folosind o abordare geopolitică” (Graziano 2017, 2-3). În ceea ce privește interacțiunea dintre geopolitică și religie, Graziano afirmă că unii factori ce influențează geopolitica și voința actorilor politici sunt cuantificabili: geografia, economia, demografia, puterea militară, alianțele, instituțiile și conducerea. Totuși, el subliniază că „alți factori nemăsurabili sau ‘imateriali’ pot juca un rol constant, chiar decisiv: istoria, tradițiile, obiceiurile, ideologiile, prejudecățile și, desigur, religiile. Orice schimbare în ponderea fiecăruia dintre acești factori poate afecta puterea relativă a actorilor politici înșiși, la nivel național sau internațional” (Graziano 2017, 3). Aici se află, așadar, importanța religiei pentru geopolitică.
Într-un volum recent dedicat problemei geopoliticii și religiei, Beyond the Death of God. Religion in 21st Century International Politics, editorii Simone Raudino și Patricia Sohn susțin că „religia rămâne importantă fie direct, în raport cu instituțiile politice, fie prin diversele forme de interacțiune dintre anumite comunități (religioase sau seculare, sau ambele), cu probleme politice locale și naționale” (Raudino și Sohn 2022, 22). Ei atrag atenția că „ignorarea acestor tendințe din cauza unor înclinații normative – sau, poate, a unor obișnuințe mentale – care sugerează că modernizarea este legată în mod inerent de secularizare face opacă o lume empirică ce trebuie cunoscută. Ideea susținută în unele contexte religioase, conform căreia modernismul și religia nu sunt în mod inerent opuse, merită o luare în considerare serioasă și mai multă atenție decât un simplu gest de respingere. De fapt, relevanța continuă a religiei în politică – chiar și în Occident – pare să confirme empiric această idee de bază. Realitatea locului religiei în politică astăzi este semnificativă din motive geopolitice concrete legate de „eșecuri ale imaginației”, dar și din motive științifice mai înalte, care vizează cunoașterea lumii reale așa cum există ea, și nu așa cum ne-am dori să fie” (Raudino și Sohn 2022, 22-23). Așadar, ei vorbesc despre „motive geopolitice concrete” legate de utilizarea religiei de către actorii politici.
O altă lucrare, intitulată Islam as Statecraft: How Governements Use Religion in Foreign Policy (2018), se concentrează pe rivalitatea dintre regimurile saudit și iranian. Autorii susțin că ceea ce numesc ei geopolitica puterii soft religioase înseamnă „sprijinul statului pentru propagarea religioasă transnațională, promovarea interpretărilor religioase care asigură supraviețuirea regimului sau viziuni concurente asupra conducerii religioase globale” (Mandaville și Hamid 2018, 1). Ei oferă și o definiție concisă a modului în care obiectivele geopolitice și religia interacționează, adică ceea ce am putea numi geopolitica religiei: „eforturile statului de a valorifica puterea simbolurilor și a autorității religioase în serviciul obiectivelor geopolitice” (Mandaville și Hamid 2018, 2).
Chiar dacă această afirmație a fost făcută în legătură cu „Islamul ca instrument de guvernare” și rivalitățile dintre Arabia Saudită și Iran, putem susține că această definiție concisă se aplică foarte bine tuturor celorlalți actori internaționali care folosesc religia pentru câștiguri geopolitice. Autorii mai arată cum statele folosesc religia pentru a interacționa și influența populații din străinătate, din alte țări, și cum „actorii geopolitici promovează alternative ideologice și forme de solidaritate culturală transnațională” (Mandaville și Hamid 2018, 7).
În mod evident, aceasta este exact strategia pe care Federația Rusă o folosește astăzi, prezentându-se ca „apărătoare a creștinismului” și a „ortodoxiei”. Pentru Rusia, acest lucru nu este o narațiune nouă. Încă din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Imperiul Rus încerca să se prezinte ca apărător al creștinilor din Imperiul Otoman (și chiar a reușit să fie recunoscut formal ca atare de către oficialii otomani), folosind adesea și continuând să folosească acest pretext pentru atingerea unor obiective geopolitice (Blitt 2022). În aceeași lucrare, este remarcat acest aspect al narațiunilor și politicilor Federației Ruse și, pe lângă exemplele rivalității Arabia Saudită – Iran sau alte exemple din lumea musulmană, sunt menționate și alte cazuri de folosire a religiei pentru scopuri geopolitice: „Astăzi există numeroase exemple de guverne care urmăresc agende geopolitice prin prisma religiei. Kremlinul a valorificat influența transnațională a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru a sprijini politicile Moscovei în Ucraina. Partidul Bharatiya Janata (BJP) aflat la guvernare în India mobilizează Hindutva, o formă de ideologie naționalistă hindusă, în relația sa cu comunitățile indiene din diaspora. Israelul a cultivat legături cu creștinii evanghelici conservatori din Statele Unite, încercând să se prezinte drept gardianul firesc al unei moșteniri iudeo-creștine comune. Nu lipsesc alte exemple similare” (Mandaville și Hamid 2018, 7-8).
Pe scurt, am prezentat câteva perspective și definiții ale așa-numitei geopolitici a religiei, precum și câteva exemple. Reluăm cea care este poate cea mai concisă definiție a acestui concept, cea exprimată de Peter Mandaville și Shadi Hamid: „eforturile statului de a valorifica puterea simbolurilor și a autorității religioase în serviciul obiectivelor geopolitice” (Mandaville și Hamid 2018, 2).
În continuare, prin prisma acestei definiții, vom încerca să analizăm modul în care Rusia și Ucraina caută să instrumentalizeze politic acest concept în raport cu minoritatea românească din Ucraina și românii din Republica Moldova, pe baza evenimentelor istorice și a acțiunilor actuale. De asemenea, vom evidenția importanța religiei pentru românii din Ucraina și Republica Moldova, în comparație cu semnificația generală a religiei în Ucraina și în Federația Rusă. Aceasta deoarece religia, ca instrument geopolitic, poate fi utilizată de actori geopolitici doar dacă are relevanță pentru populația-țintă – în acest caz, minoritatea românească din Ucraina și românii din Republica Moldova.
(va urma)
Matei Blănaru este expert LARICS și doctorand al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
