România pe primul loc. După Serbia
0Există lideri care tac prea mult. Există lideri care mint frumos. Dar Ponta a inventat o nouă categorie: liderul care spune prea multe… și exact ce nu trebuie. Într-un gest care sfidează atât logica, cât și empatia, Victor Ponta a declarat recent că, în 2014, a ordonat deliberat inundarea unor sate românești pentru a proteja capitala Serbiei, Belgrad.
Această mărturisire, făcută cu o nonșalanță alarmantă, ridică semne de întrebare serioase cu privire la prioritățile și responsabilitatea fostului premier față de cetățenii pe care îi reprezenta. Adică, în loc să punem România pe primul loc, așa cum spune sloganul său electoral din 2025, am pus-o, efectiv, sub apă.
Într-un mod ironic, omul care promite astăzi că va pune România în capul mesei recunoaște că, în trecut, a pus-o la coadă. După Serbia. Poate că e o metaforă bună pentru toată politica românească a ultimilor 30 de ani: multă apă de ploaie și foarte puțin interes real pentru români.
Înainte de toate, nu ajutorul acordat Serbiei e problema. România a fost și trebuie să rămână un partener regional responsabil. Problema e felul în care s-a făcut totul: în tăcere, fără asumare, fără transparență, fără grijă față de propriii cetățeni.
Un gest de solidaritate internațională, dacă ar fi fost gândit cu cap, putea deveni un moment de imagine pozitivă, o poveste de leadership, de umanitate, de diplomație activă. Dar ceva spune că a fost mai mult acolo. Mai întunecat. Mai murdar. Pentru că altfel, un politician cu experiența lui Ponta nu rata ocazia unui asemenea PR politic.
Și tocmai asta e problema: nu ne aflăm în fața unui derapaj singular, ci probabil în fața vârfului unui iceberg. Câți alți politicieni iau decizii radicale, cu impact asupra vieților noastre, pe furiș? Câte abuzuri se ascund sub zâmbetele din talk-show-uri și sloganurile plângăcioase despre iubirea de țară?
Iar acum, după ce a recunoscut ceva atât de grav, vine și ne ceartă pe noi. Pentru că nu „înțelegem”. Pentru că „nu e ce pare”. Pentru că el, de fapt, a făcut un bine. E absurd. Să fii mincinos, abuziv, premier al unei decizii anti-românești și să te mai simți și nedreptățit, e o formă de aroganță politică greu de egalat.
Un lider care se împiedică singur în propriul ego
Performanța e greu de egalat: Ponta nu a fost demontat de adversari, de vreo investigație jurnalistică sau de dosarele de corupție. S-a demolat singur, din vorbă în vorbă, într-un podcast. Campaniile electorale ar trebui să fie despre idei, viziune, proiecte. La noi sunt despre nostalgii, erori și amintiri cu gust amar.
Să recapitulăm: a fost premier, a gestionat inundații, a salvat o capitală străină și a uitat să le spună propriilor cetățeni de ce casele lor au fost distruse. A avut timp 11 ani să ne spună asta. Dar nu, a așteptat să fie an electoral, să ne ofere „picanteria” ca pe un trailer prost la un film slab regizat.
Cine mai avea de știut?
O întrebare legitimă: dacă premierul a făcut asta, putea oare fără știrea președintelui de atunci? Adică, în 2014, România avea un președinte în exercițiu. Se numea Traian Băsescu. Ne place sau nu, era totuși șeful statului. Dacă Victor Ponta a luat o decizie de asemenea proporții fără consultare sau informare, avem o problemă de stat în stat. Dacă, dimpotrivă, Băsescu știa și a tăcut, avem o problemă și mai mare: că o decizie cu impact strategic a fost ascunsă de opinia publică.
Oare în acea perioadă se putea lua o decizie de acest nivel, afectând teritoriu, gospodării, vieți omenești, fără ca CSAT-ul, președintele sau structuri responsabile de securitate națională să fie informate? Sau măcar să ridice o sprânceană.
Democrația noastră: un test de memorie și reacție
Adevărul e că Ponta nu e o excepție. E doar o parte din ceea ce înseamnă clasa politică de azi: oameni care se întorc după ani, cu aceleași greșeli, aceleași vorbe, dar cu un rebranding ușor. Alt slogan, alt font, aceeași rețetă. Dacă funcționează sau nu, depinde de noi.
Și dacă ceea ce a făcut Ponta este vârful icebergului, ce urmează? Ce alte decizii au fost luate „pentru binele altora”, în detrimentul nostru? Câte sate au mai fost sacrificate, la propriu sau la figurat, pentru ca România să stea cuminte, în rând, și să nu deranjeze?
Ironia e că acum, în campanie, Ponta nu mai e liderul care promite. E personajul care povestește. Iar poveștile lui spun mai mult decât ar vrea.
România pe primul loc… după ce terminăm cu ceilalți
Sloganul „România pe primul loc” se lovește frontal de realitate. Poate că mai corect ar fi: „România pe primul loc… după oricare altă țară.” Campania lui Ponta, care părea să capete suflu printr-un mesaj naționalist-pozitiv, s-a transformat într-o lecție de ce nu trebuie să spui chiar tot ce îți amintești.
Pentru că memoria nu e mereu aliatul tău. Mai ales când ai multe lucruri de ascuns.
Și acum?
Suntem o țară în care campania electorală a ajuns să fie o reconstituire istorică. Ne întoarcem în 2014 ca să înțelegem cine suntem în 2025. Iar dacă noi, ca alegători, nu reținem lecțiile trecutului, o să le retrăim. Tot cu noroi în curți. Tot cu poduri rupte. Tot cu lideri care în loc să tacă, mai bine n-ar fi vorbit.
Adevărata întrebare nu e ce a făcut Ponta în 2014. Ci, ce suntem dispuși să acceptăm în 2025?
Se încarcă comentariile...
