Copii buni vs copii răi sau cum se face școală în 2023

Într-o lume în continuă schimbare și plină de distragere, unde copiii sunt bombardați cu informații și sunt nevoiți să facă față mai multor tipuri de presiuni sociale, părintele devine ancora cea mai stabilă și constantă în viața lor. Așa că, de fiecare dată când un copil își privește părintele în ochi, caută nu doar afecțiune, ci și aprobare, îndrumare și înțelegere. El se așteaptă să vadă în privirea părintelui său o lume în care, în ciuda tuturor obstacolelor, poate triumfa.

FOTO Shutterstock

A fi părinte în 2023 nu înseamnă doar să hrănești și să îmbraci un copil. Este vorba despre a fi ghidul lor, despre a le arăta că pot transforma visurile în realitate, indiferent de adversitățile cu care se confruntă. A le arăta că, deși societatea poate avea așteptări standardizate, ei sunt unici și pot străluci în propria lor lumină.

Iar rolul părintelui de a fi un model de urmat nu se termină niciodată. Oricât de mari ar deveni copiii, ei se vor întoarce mereu, în căutarea înțelepciunii și sfaturilor părintești. Pentru că într-o lume în care totul pare trecător și schimbător, dragostea și încrederea dintre părinte și copil rămân stânci nemișcate, piloni de forță și inspirație.

Problemele educației, la fel ca orice alte probleme profunde din societate, sunt adesea cunoscute dar neglijate, făcându-le să pară "elefantul din cameră" despre care toată lumea se ferește să vorbească. Și, într-adevăr, ce puteți face atunci când cea mai mare parte a societății pare să aibă mâinile legate, fie din cauza unui sistem rigid, fie din cauza a ceea ce istoria a dictat de-a lungul timpului?

Să recunoaștem, parcursul educațional nu este uniform pentru toți. Copilul din sat, înconjurat de mai mulți frățiori și surioare, fiind adesea în contact direct cu natura, tradiții locale și având posibil o educație bazată mai mult pe valori comunitare, va avea un traseu diferit comparativ cu cel care crește în mijlocul unei metropole, având acces la tehnologie, transport, activități culturale diverse, rețele extinse de socializare și multe alte oportunități. Dar această comparație simplă scoate în evidență un aspect fundamental: necesitatea unei perspective individualizate în abordarea educației.

Faptul că nu pornim cu toții de pe linia de start cu aceleași oportunități nu ar trebui să fie o scuză pentru pasivitate. Dimpotrivă, ar trebui să ne îndemne să căutăm soluții, să fim creativi și inovatori. Și deși nimeni nu pretinde că există o soluție magică, efortul în sine, căutarea, este esențială. Ar trebui să acceptăm faptul că nu există un „one size fits all” în educație. Sistemul educațional ideal nu este unul care oferă aceeași soluție pentru toți, ci unul care își adaptează resursele și metodele la nevoile individuale ale fiecărui student. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să fim dispuși să investim nu doar bani, ci și timp, efort și empatie.

Într-o lume ideală, fiecare copil, indiferent de circumstanțele sale de naștere, ar trebui să aibă o șansă reală de a-și atinge potențialul. Este timpul să încetăm să acceptăm status quo-ul și să începem să construim un viitor în care educația nu este doar un drept, ci și o realitate pentru toți.

În mod special în articolele despre educație, voi insista sa fim ancorați în realitate, nu in visuri. De ce? Iată un exemplu interesant dintr-o zonă importantă a Bucureștiului prin care putem înțelege o perspectiva prin care educația poate fi și ideală și toxica pentru același grup de elevi.

La această școală mai sus menționată, profesorii au o listă cu copii buni și alta cu copii răi. Nu știu să vă spun ce înseamnă copil bun vs copil rău în acest context, însă știu să vă spun că grupul de copii buni sunt privilegiați, copiii respectivi sunt tratați cu o atenție sporită și diferita totodată. Pe când copiii din grupul celor răi sunt neglijați complet, sunt un fel de paria, să le zicem așa.

Nu știu să vă spun dacă diferența este făcută în funcție de familiile din care provin sau dacă unii dintre ei par mai „proști” decât ceilalți. Da, este un cuvânt dur, dar în școala românească se practică abordări de tipul „ești prost, ești proastă, ești o vacă, ești un bou, nu ești în stare de nimic” și nu numai. Revenind, mă întreb, oare sunt diferențele atât de mari între acești copii? Oare capabilitățile lor sunt atât de diferite? Dincolo de faptul că de la mama natură un copil poate fi mai creativ, altul mai structurat, altul mai împrăștiat și tot așa. Această poveste împărtășită de un prieten m-a dus cu gândul la un studiu făcut de un grup de cercetători ai Universității Harvard.

Elevii unei clase din învățământul primar sunt testați cu un test special de IQ conceput la Harvard. Câțiva dintre ei, i se spune învățătoarei, vor experimenta o dezvoltare spectaculoasă a IQ-ului în următorii ani. Testul arată exact care sunt aceia. Doi ani mai târziu, copiii indicați la test ca fiind „deosebiți” chiar au cea mai spectaculoasă dezvoltare.

În realitate, numele copiilor „înzestrați” a fost ales în mod aleatoriu în urma testului. Iar testul nu reflecta de fapt nimic despre IQ-ul lor. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, acei copii chiar deveniseră „înzestrați”. Cum s-a întâmplat asta? Răspunsul este foarte simplu: întreaga interacțiune a învățătoarei s-a schimbat față de acei elevi despre care știa că sunt „mai buni”. Le-a oferit mai mult feedback, le-a zâmbit mai des. Simpla așteptare a învățătoarei cu privire la performanțele lor și felul în care ea s-a purtat ca urmare a acestei așteptări, i-a făcut pe acei copii, care nu erau cu nimic diferiți de ceilalți, să dezvolte performanțe mai bune.

Ce este cu adevărat alarmant este că această abordare perpetuează ideea toxică că valoarea unui copil poate fi redusă la o etichetă simplistă. Această abordare nu numai că lezează încrederea și stima de sine a elevilor, dar subminează și scopul fundamental al educației: de a dezvolta și a încuraja potențialul fiecărui individ.

Diferențele dintre copii există, bineînțeles. Unii pot fi mai buni în matematică, alții în arte, unii pot fi mai vocali, alții mai retrași. Dar aceste diferențe nu ar trebui să determine valoarea lor într-un sistem educațional. În loc să îi etichetăm și să îi limităm, ar trebui să ne concentrăm pe punctele lor forte și să le oferim oportunitățile necesare pentru a-și dezvolta competențele.

Soluția nu este simplă. Nu este doar despre schimbarea unei metode de predare, ci despre schimbarea mentalității. Profesorii, părinții și conducătorii noștri politici trebuie să recunoască faptul că fiecare copil merită respect, oportunitate și sprijin. Numai prin această schimbare de perspectivă putem spera că viitoarele generații vor avea șansa la o educație de calitate, echitabilă și inclusivă.

Esența educației nu se rezumă la manuale și teste, ci la modul în care îi formăm pe cei mici să devină adulți conștienți, echilibrați și motivați. Priviți-o ca pe o călătorie, nu doar ca pe un traseu stabilit cu puncte de control. În această călătorie, copiii învață despre ei înșiși, despre lume și despre ce înseamnă să se dezvolte ca indivizi.

În acest context, rolul părinților și al profesorilor este esențial. Ei sunt ghizii acestei călătorii, cei care setează tonul și direcția. Când așteptările lor sunt înalte și pozitive, copiii sunt încurajați să se ridice la nivelul lor. Dar nu este vorba doar de așteptări, ci și de suport, de a fi acolo pentru ei, oferindu-le instrumentele necesare și încurajându-i să exploreze, să încerce, să greșească și, cel mai important, să învețe.

Însă, pentru ca această călătorie să fie cu adevărat eficientă, e nevoie și de adaptabilitate. Sistemul educațional din România, ca oricare altul, este departe de a fi perfect. Este esențial ca părinții să înțeleagă că, în timp ce sistemul poate avea deficiențele sale, există întotdeauna oportunități de a compensa și de a construi în jurul acestuia.

Unul dintre cele mai eficiente moduri de a face acest lucru este prin implicare activă. Participarea la activități școlare, comunicarea deschisă cu profesorii și căutarea de oportunități educative externe, cum ar fi cluburi sau cursuri suplimentare, pot fi de neprețuit. Educația nu trebuie să se termine la clopoțelul final al școlii. Învățarea poate avea loc oriunde și oricând, și aceasta este o lecție prețioasă pe care părinții o pot transmite.

În final, esența mesajului este aceasta: educația este o călătorie și, în această călătorie, părinții și profesorii ar trebui să fie parteneri esențiali. Prin încredere, suport și adaptabilitate, ei pot face diferența în viața copiilor și pot ajuta la formarea viitorului societății noastre.