România este un cerc plat

"Nu io", cuvânt preferat al românilor alături de "bere" şi "manele".

Bunicul avea un cal. Apoi, bunicul a îmbătrânit, calul a fost vândut, dar de fiecare dată când mă uit la România relaţia dintre om şi animal e evidentă.

Bărbaţi adevăraţi condamnă violul ca şi cum nu ne-am prins cu toţii că violul e nepotrivit societăţii, dar mai ales individului. Săteni apără violatori, pentru că la ţară încă este o puternică prezenţă a puterii patriarhale. Apoi, oameni de la TV se duc la ţară şi filmează fata violată. Nu se poate numi interviu, căci violul e la fel mereu, nu-i escaladă pe Everest, iar întrebările care contează sunt cele puse de judecător. Dar să revin puţin la bunicul meu, că de el mi-a păsat, nu de toţi oamenii ăştia despre care până săptămâna trecută nici nu ştiam că s-au născut.

Bunicul avea un cal, Mugurel. L-a crescut de mic şi l-a crescut cu nărav. Îşi punea mâna pe iesle şi ţipa la cal să-l muşte până când calul - surpriză! - o făcea. "Muşcă, mă!", zicea bunicul. Calul muşca şi era lovit peste cap cu pumnul. Pe măsură ce calul a crescut, s-a deşteptat puţin.

A învăţat să muşte când bunicul nu era atent. Urmarea firească era bătaia calului cu coada furcii într-o simbioză ciudată între om şi animal la care dacă te uitai suficient nu ştiai care cum e. Calul probabil că e mort, făcut carne de salam încă de la mijlocul anilor 2000, dar societatea românească are năravul de a se lăsa prostită de fiecare dată când cineva îi întinde mâna şi-i cere să muşte.

Sunt lucruri de bun-simţ pe care orice om cu minimă educaţie le-ar înţelege destul de bine şi repede.

De acord că violul e o chestie nasoală şi n-are scuză. De acord şi că mediatizarea lui îl aduce în atenţia oamenilor şi pune presiune pe judecarea făptuitorilor şi boicotarea lor în spaţiul public. Sunt lucruri de bun-simţ pe care orice om cu minimă educaţie le-ar înţelege destul de bine şi repede, doar că atunci când intră într-un vârtej al justiţiei şi protecţiei devine un animal care se rade în cap, pune mâna pe topor şi pleacă să aducă între urechile altora sfânta dreptate.

Până la urmă, de viol, violatori şi violată o să uităm în următoarea lună, e greu să te concentrezi pe ceva multe luni la rând, dar rămâne România ca un cerc plat pe buza căruia ne alergăm unii pe alţii, ne înjurăm pornind de la problemele altora şi ne oprim la un moment dat fără vreun motiv, poate că obosim sau ne plictisim.

True Detective, un serial din care am reţinut un detaliu esenţial

Mai e un aspect la care românii se pricep al naibii de bine, deşi n-au reţinut bine ce influenţă au şi cam cât pot face pe Internet. Sunt unii care încă mai cred că Facebook l-a pus pe Klaus Iohannis preşedinte, nu un cumul de factori, şi că el are o putere supradumnezeiască. Pe lângă aceştia mai există mii care semnează petiţii. Petiţia online, în esenţă, e la fel de eficientă societăţii cum e frecţia cu apă călduţă pe un braţ amputat. Poate te face să te simţi mai bine, dar nu-l face să crească peste noapte.

Un om - Vlad Tăuşance - care a înţeles social media vrea să transmită un mesaj public.

Revenind la caz, sunt peste 200.000 de oameni care au semnat ceva online ca acei violatori să fie pedepsiţi. Eventual o pedeapsă care presupune ca aceia să fie bătuţi, violaţi, închişi în beci şi violaţi mai mult ar fi echitabilă conform semnatarilor. Numai că lucrurile nu prea merg aşa, dar oameni vor semna mai departe petiţii şi vor participa mai mult la cauze online cu sincera credinţă că cineva îi va lua cumva în seamă.

Îl înţeleg şi pe cel care a pornit petiţia. La 17 ani dacă mii de oameni ar intra în jocul meu m-aş simţi tare important şi un mare schimbător de mentalităţi. Desigur că el vrea să dea peste cap totul şi semnăturile acelea digitale îi dau suficient suflu cât să mai aibă nişte speranţe, dar dacă judecata ar fi făcută după popor, probabil că şi acum am lapida femei divorţate, homosexuali şi oameni de altă religie decât cea a ţării. Din fericire, nu e cazul judecăţii populare.

Mai este construit în aceste zile un punct de vedere cvasi-dăunător condamnării unui viol. Cumva, oamenii cred că doar cel sfârşit cu bătaie sau moarte ori făcut în grup este dăunător, pe când în formele sale mai softcore este în regulă. Am văzut multe declaraţii despre violuri, de la unii şi de la alţii, dar n-am văzut despre cel domestic, când soţul (sau, de ce nu, soţia) obligă la sex neconsimţit. Acel act de căsătorie sau actul concubinajului cumva deturnează atenţia de la încălcarea libertăţii unui individ. 

Asta şi pentru că despre acela nu se poate spune că a fost săvârşit de bestii, brutal, sfâşietor, ci doar a fost făcut cu o mână în gât, eventual o palmă sau un pumn cât să nu se vadă, şi în liniştea casei, oricâtă linişte o mai încăpea şi între patru pereţi.