Regatul care nu poate nici câștiga, nici pleca

Arabia Saudită este prinsă în capcana unui război în care superioritatea militară nu îi garantează securitatea, escaladarea îi amenință dezvoltarea, iar retragerea nu îi promite pacea.

Foto: ChatGPT

Rachetele houthi asupra aeroportului din Riad și cele trei opțiuni proaste ale Arabiei Saudite în Yemen: escaladare, reținere sau retragere

Există un tip de vulnerabilitate pe care niciun buget militar nu o poate răscumpăra: aceea a statului care are totul de apărat în fața unui adversar care nu are aproape nimic de pierdut. Arabia Saudită o redescoperă în octombrie 2026. Pe 10 octombrie, o rachetă balistică lansată de houthi a lovit complexul terminalelor 3 și 4 ale Aeroportului Internațional King Khalid din Riad, ucigând cel puțin 13 oameni și rănind peste 300 — cel mai sângeros atac pe teritoriul saudit din ultimul deceniu. Potrivit purtătorului de cuvânt al coaliției conduse de Riad, aeroportul capitalei a fost vizat de 20 de ori de la începutul lunii, cu un bilanț de 17 morți și 333 de răniți. Aeroportul a rămas închis o săptămână, școlile din capitală au trecut la cursuri online, companii aeriene precum Lufthansa și-au suspendat zborurile, iar autoritățile au deschis o anchetă pentru a afla cum au eșuat sistemele de apărare antiaeriană. Pentru un regat care își vinde viitorul ca destinație de investiții, turism și mari evenimente, imaginea unui terminal în flăcări valorează cât o bătălie pierdută.

Cum s-a rupt armistițiul

Escaladarea are o genealogie precisă. Armistițiul intermediat de ONU în 2022, care a ținut aproape patru ani în ciuda expirării sale formale, s-a prăbușit pe 13 iulie 2026, când forțele coaliției conduse de Arabia Saudită au atacat aeroportul din Sanaa, oficial pentru a împiedica aterizarea unui zbor iranian. Houthii au răspuns cu lovituri asupra aeroportului din Abha și au transformat represaliile într-o campanie sistematică, amplificată în toamnă de sprijinul saudit pentru ofensiva forțelor guvernamentale yemenite, inclusiv în provincia Taiz. Lista țintelor descrie o strategie, nu o furie: aeroporturile din Riad, Abha și Dammam, instalațiile Aramco, terminalul petrolier de la Yanbu, prin care regatul își exportă țițeiul pe ruta Mării Roșii, și, pe 17 octombrie, Adenul, sediul guvernului recunoscut internațional. Riadul acuză Teheranul că a „încurajat” escaladarea și afirmă că houthii au refuzat o întâlnire în Oman; Iranul, angajat el însuși într-un război cu Statele Unite și Israelul, s-a oferit, cu o ironie greu de ignorat, să medieze. Consiliul de Securitate, secretarul general al ONU și Organizația Aviației Civile Internaționale au condamnat atacurile asupra infrastructurii civile — condamnări care, din păcate, nu interceptează nicio rachetă.

Yemenul, cimitirul intervențiilor

Nimic din dilema actuală nu este inedit. Imperiul Otoman a pierdut în munții Yemenului zeci de mii de soldați fără a-i supune vreodată pe triburile zaydite din nord. Între 1962 și 1967, Egiptul lui Nasser a trimis în războiul civil nord-yemenit un corp expediționar care a ajuns, potrivit estimărilor curente, la circa 70.000 de oameni, pentru a susține republica împotriva imamatului zaydit; experiența a rămas în memoria egipteană drept „Vietnamul lui Nasser” și a contribuit la dezastrul din 1967. Ironia istoriei este că, atunci, Arabia Saudită finanța și înarma tocmai tabăra regalistă zaydită — aceeași matrice religioasă din care s-a născut, decenii mai târziu, mișcarea houthi. Regatul a mai purtat un scurt război de frontieră împotriva houthilor în 2009–2010, apoi intervenția din 2015, concepută ca o campanie de câteva săptămâni și transformată într-un conflict de șapte ani. Fiecare putere care a încercat să decidă din exterior cine guvernează Sanaa a descoperit același lucru: geografia muntoasă, fragmentarea tribală și o economie de război care se hrănește din propria continuare sunt mai rezistente decât orice superioritate tehnologică.

Aritmetica asimetriei

Într-o analiză recentă, profesorul Mohammed Ayoob, specialist în relații internaționale la Michigan State University, formulează problema cu o luciditate incomodă: Arabia Saudită trebuie să apere aeroporturi, rafinării, porturi, centre urbane și baze militare, în vreme ce houthii trebuie doar să străpungă ocazional această apărare pentru a provoca victime, a perturba exporturile de petrol și a neliniști investitorii străini. Este o aritmetică pe care războiul din Ucraina a făcut-o familiară oricărui stat-major european: o rachetă sau o dronă de atac costă o fracțiune din prețul interceptorului care o oprește, iar o apărare eficientă în proporție de 95% lasă totuși să treacă exact acele 5% care umplu știrile. Superioritatea aeriană saudită, escadrilele de avioane occidentale și bateriile Patriot nu au rezolvat ecuația nici între 2015 și 2022; nimic nu indică faptul că o vor rezolva acum. Ayoob identifică trei opțiuni pentru prințul moștenitor Mohammed bin Salman — escaladarea spre un război de amploare, reținerea și retragerea — și observă că niciuna nu este lipsită de riscuri substanțiale.

Tentația escaladării

Escaladarea oferă satisfacția politică imediată. O campanie susținută împotriva lansatoarelor, depozitelor de armament, rețelelor de comandă și rutelor de aprovizionare ar putea degrada capacitățile houthi, ar liniști opinia publică și ar transmite aliaților yemeniți că Riadul nu îi abandonează sub presiune; ministrul saudit al energiei a promis deja un răspuns „serios”. Problema este că istoria a jucat deja această piesă. Intervenția lansată în 2015 nu i-a scos pe houthi din Sanaa; superioritatea aeriană nu poate instala un guvern prosaudit, nu poate controla un teritoriu muntos și nu poate împăca facțiunile care divid tabăra anti-houthi. Mai grav, victimele civile și distrugerea serviciilor esențiale le permit houthi  să se prezinte drept apărători ai suveranității yemenite împotriva agresiunii străine și le adâncesc dependența de Iran. Pentru Mohammed bin Salman, costul de oportunitate este și intern: Viziunea 2030 se sprijină pe percepția de stabilitate, iar aeroporturile închise și rafinăriile vizate o erodează mai repede decât o poate reface orice campanie de imagine. Amânarea pe termen nedefinit a turneului de golf Saudi International, programat în noiembrie la Riad, este un simptom minor, dar elocvent: un război purtat pentru prestigiu poate submina chiar temeliile prestigiului.

Reținere sau retragere

A doua cale este reținerea — nu acceptarea pasivă a loviturilor, ci prioritizarea apărării antiaeriene, a protecției infrastructurii și a loviturilor strict delimitate împotriva amenințărilor iminente, concomitent cu suspendarea sprijinului ofensiv destinat remodelării echilibrului teritorial din Yemen. Avantajul este clarificarea obiectivelor: protejarea regatului este o misiune fezabilă, în jurul căreia partenerii externi — Statele Unite, Pakistanul, Turcia — pot coopera fără a fi târâți într-un nou război yemenit. Riscul este ca houthii să citească pauza drept dovadă că atacurile lor au frânt voința saudită. De aceea, argumentează Ayoob, reținerea are nevoie de termeni reciproci, de negocieri serioase prin Oman și ONU, de mecanisme de monitorizare și de pârghii concrete: accesul la aeroporturi și porturi, măsurile economice, schimburile de prizonieri, ajutorul umanitar.

A treia cale, retragerea, este cea mai consecventă și cea mai periculoasă. Emiratele Arabe Unite au ales-o de mult, demonstrând că securitatea unui stat din Golf nu cere controlul asupra fiecărei provincii yemenite. Dar o plecare unilaterală nu cumpără automat pacea: liderii houthi ar revendica victoria și și-ar păstra rachetele ca instrument de constrângere, aliații abandonați s-ar putea fragmenta la granița de sud a regatului, iar credibilitatea saudită ar suferi și în alte teatre. Distincția decisivă este între retragerea unilaterală și dezangajarea negociată, însoțită de angajamente de neagresiune, aranjamente la frontieră și garanții pentru traficul maritim.

Iranul, Washingtonul și Bab el-Mandeb

Formula recomandată de Ayoob — reținere armată imediată și dezangajare negociată — conține și o lecție mai puțin confortabilă pentru Riad: pacea nu poate fi condiționată de ruperea prealabilă a oricărei legături dintre houthi și Iran, cerință care ar face acordul imposibil. Testul practic este comportamentul — încetarea atacurilor asupra teritoriului saudit și a navigației —, nu loialitățile ideologice. Houthii au, oricum, obiective proprii, ancorate într-un conflict care a fost întotdeauna mai yemenit decât iranian. Pentru Washington, miza este directă: un război saudit-houthi în escaladare riscă să atragă Statele Unite într-un nou „război fără sfârșit” în Orientul Mijlociu, în plin conflict cu Iranul, și să pună în pericol fluxul de petrol și mărfuri prin strâmtoarea Bab el-Mandeb. Atacul cu dronă asupra unui petrolier în apropierea portului omanez Sohar arată cât de repede se poate extinde geografia insecurității.

Pachetul de lovitură

Aeroportul Internațional King Khalid din Riad a fost lovit de patru ori în cinci zile, iar atacul din 10 octombrie, soldat cu 12 morți și 309 răniți, a devenit cel mai sângeros episod pe teritoriul saudit din ultimul deceniu. Explicația tehnică a venit pe 18 octombrie, de la un oficial american senior citat de Wall Street Journal: houthii nu mai trimit proiectile, ci pachete. Drone, rachete de croazieră la joasă altitudine și rachete balistice sunt lansate asupra aceleiași ținte într-o singură salvă, iar oficialii regionali precizaseră încă din 12 octombrie ordinea: întâi dronele lente, apoi croaziera, la final balistica. Logica este cea a unei orchestre în care fiecare instrument acoperă tăcerea celuilalt: radarul urmărește ce zboară încet, interceptorul scump se consumă pe ce zboară jos, iar ceea ce cade vertical găsește bateria ocupată. Un regat care a investit zeci de miliarde în apărare aeriană descoperă astfel că problema nu este calitatea scutului, ci contabilitatea lui.

Genealogia unei tactici

Rețeta nu este nouă. Iranul a aplicat-o împotriva Israelului în aprilie 2024, cu drone și rachete de croazieră trimise înaintea balisticelor, iar Hezbollah a combinat mai multe tipuri de muniții în lovitura asupra Binyamina din octombrie 2024. Diferența ține de geografie: Israelul și coaliția sa au doborât munițiile lente înainte ca acestea să-i atingă teritoriul, transformând distanța într-un aliat. Arabia Saudită, deși are peste o mie de kilometri de deșert între Yemen și capitală, nu a convertit această adâncime în avertizare, iar anchetatorii se întreabă tocmai de ce. Ar fi însă o eroare de perspectivă să se presupună că houthii au fost elevii Teheranului. După mai bine de un deceniu de război cu Riadul, ei sunt mai degrabă profesorii cu cea mai lungă practică ai Axei Rezistenței, iar consilierii IRGC și Hezbollah prezenți acum în Yemen, furnizori de informații de țintire, lucrează aproape cu certitudine la o programă comună: o învățare distribuită, în care fiecare front devine laborator pentru celelalte.

Taiz, frontul terestru

În paralel, presa britanică aflată în proprietate saudită a raportat pe 19 octombrie că houthii au mutat în ultimele 48 de ore sute de luptători din guvernoratele Sanaa, Dhamar și Ibb spre Taiz. Orașul este încercuit din 6 octombrie, de când a fost tăiată ultima linie de comunicație terestră care îl lega de restul teritoriului guvernamental, ceea ce limitează aproape cu certitudine reaprovizionarea apărătorilor. Atacurile recente au fost în mare parte respinse, inclusiv cel de la al-Rahan, la sud de oraș, pe 19 octombrie, însă încercuirea lucrează în favoarea asediatorului. După capturarea portului Mokha în septembrie, Taiz este balamaua dintre podișul houthi și coasta Mării Roșii, iar presiunea aeriană asupra Riadului are și funcția de a fixa atenția saudită departe de acest punct.

Davos-ul din deșert, amânat

Prima victimă colaterală a noii aritmetici nu este militară, ci reputațională. Pe 19 octombrie, Future Investment Initiative Institute a anunțat amânarea pentru 2027 a celei de-a zecea ediții a conferinței sale, programată la Riad între 26 și 29 octombrie. Directoarea executivă, prințesa Maha bint Mishari bin Abdulaziz, a invocat menținerea nivelului de participare, a calității organizatorice și a impactului internațional, precizând că înregistrările și parteneriatele rămân valabile, iar noile date vor fi comunicate ulterior. Comunicatul evită cu grijă orice legătură explicită cu vreun atac anume, dar cronologia vorbește singură. La începutul lui septembrie, organizatorii publicaseră neobișnuit de devreme lista vorbitorilor, cu Jamie Dimon, Ray Dalio, Larry Fink și Stephen Schwarzman, tocmai pentru a demonstra că Wall Street mai zboară la Riad în plin război. După atacurile asupra aeroportului, Reuters relata că se pregătea un format hibrid, cu participanți aterizând pe piste din afara capitalei sau chiar în statele vecine pentru a ajunge la conferință pe șosea, iar marii șefi din industria petrolieră se retrăseseră deja dintr-o altă reuniune organizată la zece kilometri de aeroport. Amânarea este, așadar, capitularea elegantă a unui proiect de imagine în fața unei logistici care nu mai putea fi garantată.

Miza depășește un eveniment. „Davos-ul din deșert” este vitrina Viziunii 2030, iar promisiunea unui Riad transformat în capitală globală a conferințelor, a turismului și a capitalului presupune un cer sigur. Houthii au înțeles că nu trebuie să distrugă economia saudită, ci doar să facă scump și incert drumul către ea: câteva rachete care trec de scut valorează, în moneda percepției, cât o campanie întreagă.

Caruselul diplomatic: Paris, Rawalpindi, Moscova

În aceleași zile, Golful a devenit scena unei diplomații care încearcă să administreze vulnerabilități, nu să le rezolve. Emmanuel Macron a început un turneu în Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Qatar, cu obiective declarate de securizare a aprovizionării energetice franceze, de consolidare a cooperării în apărare și de protecție a infrastructurilor strategice, inclusiv prin soluții logistice care să reducă dependența de Strâmtoarea Hormuz. La 19 octombrie erau confirmate doar etapa kuweitiană și sosirea în Emirate; nu fusese anunțat niciun contract energetic sau militar nou. Parisul joacă astfel rolul clasic al puterii medii care vinde simultan liniștire și armament, conștientă că fiecare escală este și o reclamă pentru industria sa de apărare.

Mai interesant este demersul pakistanez. Feldmareșalul Asim Munir, șeful armatei, era așteptat pe 20 octombrie la Teheran pentru a discuta riscul de escaladare și securitatea Strâmtorii Hormuz. Pakistanul este semnatar, alături de Arabia Saudită și Turcia, al Acordului de apărare comună de la Mecca din august, ceea ce îl transformă într-un mediator cu un picior în fiecare tabără: aliat formal al Riadului, vecin al Iranului și putere nucleară care nu își permite un război la granița de vest. Faptul că Islamabadul trimite un militar, nu un diplomat, spune mult despre natura mesajului. Pe fundal, Serghei Lavrov a avut întrevederi la Teheran cu președintele Masoud Pezeshkian și cu responsabili ai securității naționale, în continuarea consultărilor bilaterale despre securitatea regională și Hormuz. Dialogul nu confirmă angajamente militare noi, dar prezența Moscovei amintește că Rusia nu este spectator, ci beneficiar: fiecare baril blocat în Golf și fiecare interceptor occidental consumat departe de Europa îi ușurează propriul război. În orizontul imediat, toate aceste contacte rămân exploratorii, iar un acord de dezescaladare nu are încă temelie.

Lecția pentru flancul estic

Pentru România, gramatica este familiară: Rusia combină de ani de zile drone Shahed, rachete de croazieră și balistice Iskander în aceleași valuri asupra Ucrainei, după aceeași aritmetică a epuizării interceptorilor. Un stat care își măsoară securitatea în numărul bateriilor Patriot, fără straturi ieftine anti-dronă și fără o rețea de avertizare timpurie densă, riscă să descopere, ca Riadul, că scutul nu cedează la primul impact, ci la ultimul pe care nu-l mai poate plăti. Amânarea FII (Future Investment Initiative) adaugă o a doua lecție, mai puțin vizibilă: securitatea aeriană este și infrastructură economică, iar ambițiile de hub regional, de la porturile de la Marea Neagră la marile investiții energetice, depind de credibilitatea cerului deasupra lor. Iar prezența lui Lavrov la Teheran, în timp ce Occidentul își risipește muniția în Golf, ar trebui citită la București ca parte a aceluiași teatru, nu a unuia îndepărtat.

Lecția pentru flancul estic

Pentru România, Yemenul nu este un teatru îndepărtat, ci un laborator. Prima lecție privește economia apărării: un stat poate cheltui zeci de miliarde pe sisteme sofisticate și tot să-și vadă capitala paralizată de un adversar care operează cu rachete și drone ieftine. Bateriile Patriot și eforturile de apărare împotriva dronelor pe Dunăre au sens doar integrate într-o arhitectură stratificată, cu senzori denși și interceptoare ieftine, nu ca simboluri de prestigiu. A doua lecție privește infrastructura civilă: aeroporturile, rafinăriile și porturile — Otopeni, Petromidia, Constanța — sunt ținte cu efect economic și psihologic disproporționat, iar protecția lor trebuie planificată înainte de primul impact. A treia lecție este politică: obiectivele trebuie să corespundă mijloacelor. Riadul plătește astăzi pentru ambiția de a decide cine guvernează Yemenul. Există, în fine, și o paralelă maritimă: blocada pe care houthii pretind că o impun regatului și amenințările la adresa navigației în Marea Roșie seamănă cu presiunea pe care Rusia a exercitat-o asupra coridorului de export ucrainean din Marea Neagră, de care depind și porturile românești. Strâmtorile și culoarele maritime sunt, peste tot, mai ușor de amenințat decât de apărat. Securitatea nu se măsoară în arsenalul pe care îl deții, ci în costul pe care adversarul îl poate impune cu ceea ce are.