Războiul din Ucraina. Rugăciune pentru Sfântul Așteaptă
0Până la urmă, ce era să se întâmple s-a întâmplat și ceea ce se presupunea că nu o se întâmple, nu s-a întâmplat.
Mai clar: la summit-ul NATO de la Vilnius, s-au reînnoit jurămintele de credință ale Alianței pentru un potențial viitor în cadrul organizației al Ucrainei și Georgiei, dar perspectiva de a trece de pragul de partener rămâne pentru ambele mai îndepărtată ca niciodată.
Sigur, Ucraina poate spune că pentru ea s-a înlăturat un obstacol, traseul cu probe obligatorii numit Membership Action Plan / MAP, pe care Tbilisi trebuie în continuare să-l parcurgă.
Dar este doar o aparență de abordare ”soft” a condițiilor de aderare pentru că a reieșit destul de clar, din modul în care NATO / SUA au pus problema, că atât timp cât un stat are un conflict în derulare pe teritoriul său, ceea ce se poate întâmpla pe termen nedefinit atât în Ucraina, cât și în Georgia, primirea în Alianță este exclusă.
Pentru a le menține, însă, aproape, NATO va continua să promită, atât Ucrainei cât și Georgiei, că există un final al acestei curse, dar care, destul de probabil, va avea loc, conform zicalei biblice, „nu în timpul vieții noastre”.
Pilula amară primită de Kiev - Tbilisi era deja vaccinat, cu un guvern care a jucat în ultima perioadă la două capete – a fost îndulcită cu promisiuni de sprijin militar, unele chiar capabile să testeze presupusele linii roșii ce s-au dorit a fi impuse de Moscova.
În afara angajamentului de a oferi direct umbrela NATO deasupra Niprului, totul e posibil într-un joc de tatonare cu Rusia ca în cunoscuta competiție „tug of war”, cea în care două echipe își măsoară puterile trăgând în direcții opuse de aceeași frânghie.
Până la urmă una dintre ele se prăbușește în fața superiorității fizice, eventual și tactice, a adversarului.
În concluzie, totul este extrem de simplu: Rusia a redevenit un fel de URSS, la fel de amenințătoare, dar și de periculoasă, ca defuncta entitate statală.
NATO nu mai trebuie să caute alte amenințări, gen terorismul internațional, militarizarea nucleară a Iranului, instabilități regionale.
Rusia e - singură - capabilă să acopere toate nevoile pentru un adversar credibil, putem să-i spunem și inamic, care să justifice noi redislocări de trupe, noi echipamente, procente mai ridicate din bugetele naționale, noi concepte de apărare și securitate.
Căutările Alianței, începute după Căderea Cortinei de Fier, de a-și regăsi o identitate de necesitate într-o lume care se pregătea, la momentul respectiv, de sfârșitul istoriei, vorba lui Fukuyama, au fost încununate, cu ajutorul imprudent al Moscovei, de succes.
De acum încolo, e doar o problemă de gestionare a acestei amenințări atât de evidente.
Iar de aici încolo drumurile noastre se despart.
Noua Cortină de Fier coboară la granița de est a României, Slovaciei, Ungariei, Poloniei, statelor baltice, Norvegiei și Finlandei, cu oarecare îngăduință, și la granița de nord-est a Turciei.
Dincolo se află fie direct inamicul, fie partenerii noștri de ieri, de azi și, probabil, de mâine, pentru care, însă, trenul NATO a trecut prin stație și sunt slabe șanse să mai revină prea curând.
Este vorba de Ucraina, Georgia, Moldova.
În cazul Moldovei, neutralitatea este încă o opțiune pentru clasa politică de la Chișinău, încă neconvinsă să facă un pas definitiv spre București, având de dus și povara unui vechi conflict intern care a creat o prezență militară rusă pe teritoriul național.
Deci vulnerabilitatea Moldovei la un șantaj al Moscovei este aproape la fel de mare ca și în cazul Ucrainei sau Georgiei.
Dintre cei trei parteneri aflați fără voia lor de partea cealaltă a Cortinei, Ucraina a fost / este nevoită să poarte un conflict direct și sângeros cu Rusia, Georgia este în mijlocul unuia înghețat, iar Moldova încearcă să se poziționeze cât mai departe de Rusia, cu riscul de a-și antagoniza cele două entități interne pro-ruse, Transnistria, și Găgăuzia.
Față de acum trei decenii, NATO se află mult mai la est, iar Rusia nu mai are aplombul militar al URSS decât în câteva domenii.
Aceasta ar fi partea plină a paharului.
Conflictul din Ucraina demonstrează, însă, că există și partea neumplută a aceluiași pahar, partea care a cam secat în cele trei decenii trecute în căutarea unei noi identități a Alianței Nord-Atlantice.
Statele NATO cheltuiesc mai puțin pentru armatele lor, numărul de soldați a scăzut, în depozite rafturile sunt pline tot cu ce s-a produs înainte de 1990, terenurile de antrenament se strecoară printre proiecte imobiliare, unii visează la tancuri eco și tracțiune electrică.
Și Europa depinde, în continuare, de SUA.
Aproape pentru toate aspectele apărării comune.
Summit-ul NATO de la Vilnius aduce, astfel, două vești, una bună pentru membrii NATO, alta mai puțin bună pentru candidații la acest statut.
E evident că speranțele unora nu au stat la aceeași masă cu realitățile celorlalți, iar acestea din urmă au fost, așa cum se presupunea că vor fi de la început, un pic cinice.
Pentru statele NATO, mai ales pentru cele din regiune, deciziile de întărire a forțelor din apropierea liniei de contact, cu 300.000 de militari gata pentru o dislocare rapidă, cu planuri pe cele trei direcții principale strategice (1. Arctica – Atlantic, 2. Zona Baltică – Centrul Europei, 3. Marea Neagră), oferă o perspectivă optimistă a capacității de apărare în fața amenințării de la Est.
Ce a rămas - pentru Ucraina, cel puțin -, este un fel de contract implicit al statelor NATO / SUA în „leading role”, pentru a oferi asistență militară anuală Kievului care să permită un succes contra Rusiei, chiar și pe cont propriu, fără a implica direct Alianța.
Un fel de „opțiune Israel”, cum le place analiștilor să simplifice lucrurile, în care SUA varsă în bugetul național al statutului partener o sumă importantă (în cazul Ucrainei, aceasta va fi, se pare, mult peste cele 3,8 miliarde dolari pe care SUA le oferă statului evreu) cu care acesta să-și întărească bugetul apărării și să achiziționeze echipamentele militare necesare.
Este o proiecție peste ani pentru că, deocamdată, ajutorul financiar, militar și umanitar pentru Ucraina al comunității internaționale, aripa anti-rusă și anti-China, este deja de aproximativ 150 de miliarde dolari.
Un nivel care nu va putea fi suportat pe termen lung chiar și de către statele bogate ale Europei și Americii.
Consilierul pentru media al președintelui Zelenski, atât de activul Mihailo Podoliak, face rezumatul situației:
„Norocul Europei este că există o țară ca Ucraina, care este gata să apere modul de viață occidental cu viețile soldaților ucraineni.”
Între credință și război este o legătură aproape simbiotică.
După ce s-au rugat la Sfântul Javelin (pe numele său laic „sistem de rachete antitanc FGM-148”), Sfântul Himars („sistem mobil de rachete M-142”), Sfântul Patron („câine-mascotă al trupelor ucrainene de deminare”), Sfântul Neptun (”sistem de rachete anti-navă R-360”, cel care a scufundat crucișătorul ”Moscova”), Sfântul Stinger („sistem portabil anti-aerian FIM-92”), Sfânta Suzana („obuzier de 155 mm de producție slovacă”), chiar și la pictura „Sfânta Fecioară din Mariupol”, cea vândută în serie limitată de către case importante de licitație din Vest, ucrainenilor le-a mai rămas să se roage și la Sfântul Așteaptă, un sfânt misionar, venit tot din Vest, care și-a anunțat de două ori apariția, la București, în 2008, la Vilnius, în 2023.
Până sosește cu adevărat, rămâne cum a declarat, un pic resemnat, consilierul de imagine al președintelui Zelenski.
Se încarcă comentariile...
