Războiul din Ucraina. Pe frontul de est, nimic nou
0Nici măcar războiul nu mai e un subiect de primă pagină. Pentru că, evident, războiul nu e interesant în fiecare zi.
Dacă nu e o ofensivă, o contraofensivă care să meargă până la capăt, dacă nu se capturează un oraș, o înălțime, un aliniament, un tanc, dacă nu se fac câteva zeci de prizonieri și se luptă doar pentru câteva sute de metri înainte și alte câteva sute de metri înapoi, chiar și războiul devine o rutină fără emoții pentru cei care, din fotoliul din odaie, vor ca fiecare zi să aducă un nou episod palpitant, cu eroi fotogenici și schimbări dramatice de acțiune.
Doar în Franța se întâmplă ca în jocurile video, arde totul: mașini, magazine, biblioteci, chiar și boutique-uri de bijuterii, dar acolo e civilizație, altă spirit civic, alte perspective, alt președinte.
Cernoziomul ucrainean, în schimb, spălat adânc de ultimele ploi, pare a pune frână tuturor acțiunilor care necesită viteză și acțiuni surpriză.
Tancurile occidentale s-au cerut din nou la asfaltul din spatele frontului, cele rusești de ultimă generație au fost doar în inspecție, lăsând ca treaba să fie făcut tot de suratele lor produse în anii 80, soldații pleacă din ce în ce mai rar la atac, folosind mai degrabă dronele pentru munci de infanterist.
Numai artileria, de o parte și de alta, continuă să fie harnică și să deseneze cratere pe toate câmpurile care, la această dată, ar fi trebuit să geamă sub apăsarea combinelor și a tractoarelor agricole.
Ținte sunt, berechet, iar dacă cele militare nu mai ajung, sunt bune și cele civile, în definitiv toată populația e încorporată într-un fel sau altul în acest război în care a intrat atâta lume bună și din care nimeni nu pare a fi interesat să iasă.
***
Prigojin s-a retras undeva, în pădurile din Belarus, dar avionul lui personal continuă să sfideze radarele și turnurile de control, solicitând să aterizeze când la Moscova, când la Sankt Petersburg.
Șeful fermei de troli, cel care dicta cine să iasă președinte la Washington, cine să candideze din partea dreptei la Paris sau Berlin, pare a nu mai avea nici cablul de canal video pentru a se privi drept în ochi cu suporterii.
Așa că le transmite acestora, doar audio, să-și păstreze calmul, să aibă încredere, victoria e aproape.
Altfel, desigur, dacă asculți pe cine trebuie, șeful rebelilor se strecoară noaptea în Kremlin și continuă să taie cu sârg la picioarele scaunului tiranului, după care dimineața iese la legătură cu generalul Budanov ca să-i mai ceară fierăstraie.
Iar seara se întoarce în tabăra de lângă Osipovici, unde face flotări și pregătește cina pentru ultrașii Wagner.
Între Osipovici și Kiev e jumătatea distanței dintre Rostov și Moscova, iar în tabără s-au pregătit vreo 15.000 de paturi pentru cei vreo două – trei mii de exilați Wagner.
Nu e de mirare că grănicerii ucraineni de la granița de nord sunt un pic nervoși.
***
Surovikin, generalul cu două fețe, deși și una ajunge să umple ecranul, nu a scăpat de atenția scrutătoare a analiștilor care l-au prins că știa că va fi trădare dar nu a spus decât în ultimul moment, așa, ca să-și apere spatele.
Sigur, s-ar putea bănui că e o tactică occidentală de băgat bățul prin gard, în fond e bine să arunci niște petarde de neîncredere în direcția celui care a construit linia de apărare genistică din Zaporojie, subiect care va fi dat la bacalaureatul rus de istorie din 2062.
Pe surse, generalul a fost și arestat, unii au aflat că la domiciliu, de a trebuit să iasă în prag fiica cea mare ca să declare că, dimpotrivă, nu a mai dat cam demult pe acasă.
O fi la servici, altă explicație nu e.
***
Și, cu toate astea, suntem în plină ofensivă ucraineană.
Mai suntem?
Hanna Maliar, adjunctul ministrului ucrainean al apărării ne spune că forțele Kievului înaintează în patru sate, iar cele ruse, din nefericire, au și ele succes în alte patru.
Vestitul cătun Piatihatki, în traducere ”cinci case”, a trecut de mai multe ori dintr-o mână în alta, cam tot așa cum, mai prin iarnă, în timpul ofensive ruse din Soledar, un alt sat celebru, ”Sacco i Vanzetti” (două case), a avut aceeași soartă.
Întinsa stepă din sudul Ucrainei este brăzdată de tranșee, cazemate și colți de beton. astfel că soldații trebuie să se bată, și să se ucidă, în perimetre înguste, între prima linia ucraineană și prima linie rusă.
Repet întrebarea: mai suntem în ofensivă?
Secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, Oleksii Danilov, cel care este și coordonatorul statului major care îl consiliază pe președintele Zelenski, poate chiar mai de aproape decât poate să o facă generalul Zalujnîi, spune, cu subiect și predicat, că obiectivele s-au schimbat:
”În această etapă a ostilităților active, Forțele de Apărare ale Ucrainei îndeplinesc sarcina numărul unu - distrugerea maximă a forței umane, echipamentelor, depozitelor de combustibil, vehiculelor militare, posturilor de comandă, artileriei și forțelor de apărare aeriană ale armatei ruse.
Ultimele zile au fost deosebit de fructuoase.
Acum războiul de distrugere este egal cu războiul de kilometri. Mai multe distrugeri înseamnă mai multă (șansă de, n.n) eliberare. Cu cât primul element este mai efectiv, cu atât mai mult se întâmplă al doilea.
Acționăm calm, înțelept, pas cu pas.”
De acord, dar nu era asta tactica lui Surovikin, cel genial și trădător în același timp?
S-au schimbat obiectivele ofensivei ucrainene acum, la doar o lună de la debutul ei, pe 4 iunie?
***
Dacă da, ar însemna că ambele părți au optat pentru un război de uzură.
Noua abordare consemnează faptul că ofensiva / contraofensiva ucraineană și-a cam epuizat resursele de înaintare și că se caută soluții, măcar să justifice că se întâmplă, în continuare, lucruri pe front, acum, în prag de summit NATO.
E bine să se știe, pentru că în acest caz, trebuie refăcute calculele:
- conform unor estimări, Rusia a trecut, fără mare publicitate, la producția de război, cu vreun milion și jumătate de lucrători activi în întreprinderile de apărare, aproape triplul industriei europene de apărare;
- Ucraina nu mai are industrie de apărare, iar SUA, principalul său partener, produce scump și are, încă, linii roșii în expedierea către Kiev a echipamentelor performante, cele care ar putea face diferența;
- donațiile de tehnică și muniție, chiar numeroase, dar produse în anii 80 sau 90, nu pot echilibra nici măcar diferența numerică între ce trimite Moscova pe front și ce mai are Kievul în depozite;
- iar la artilerie rămâne cum s-a stabilit, raportul de 1 la 10 în defavoarea Kievului este greu să fie schimbat.
Sigur, e greu să pleci la ofensivă contra unei apărări adânc eșalonate, când ai la dispoziție doar un tanc modern pentru fiecare cinci kilometri de front, apărarea anti-aeriană doboară rachetele inamice doar în comunicatele media și aviația există doar în cererile către parteneri.
Dar și războiul de uzură este la fel de dificil, când doar raportul uman, de exemplu, între Ucraina și Rusia, este de 1 la 6.
Industria ucraineană a înregistrat o scădere a producției de 40% începând cu 24 februarie 2022, data invaziei Rusiei, iar producția autohtonă de echipamente de apărare, dacă e să ne luăm după declarațiile fostului consilier prezidențial Oleksii Arestovici, a încetat să existe din aprilie anul trecut.
Ce mai rămâne?
***
Poate speranța că se mai poate întâmpla ceva între momentul de față și data de 11 iulie, când începe summitul NATO de la Vilnius.
Se încarcă comentariile...
