Războiul din Coreea (1950-1953) care nu s-a încheiat niciodată. Lecții pentru Ucraina?
0Se vorbește din ce în ce mai mult astăzi despre o posibilă „pace coreeană” în Ucraina. Dincolo de orice speculații, prezentăm, pe parcursul a trei episoade, care au fost resorturile, evoluțiile și modul în care s-a „încheiat” primul război prin proxy al Războiului Rece. Vom insista în final asupra armistițiului la care s-a ajuns, pentru că el este astăzi o sursă de inspirație – legitimă sau nu – pentru o serie de evaluări actuale apropo de posibilul deznodământ al războiului din Ucraina.
Prima parte a materialului se poate citi aici, a doua aici.
Un armistițiu anevoios
Negocierile de pace s-au dovedit deosebit de anevoiase, suferind numeroase și îndelungate întreruperi din cauza inflexibilității părților implicate. Principala dificultate a negocierilor, cu repercusiuni până în zilele noastre, dincolo de fixarea liniei militare de demarcație între cele două state coreene, care a fost stabilită în cele din urmă pe granița de dinaintea izbucnirii Războiului din Coreea (RC), paralela 38, a fost reprezentată de chestiunea prizonierilor de război. Ambele părți au constatat că listele cuprinzând prizonierii de război întocmite de partea adversă erau grav subdimensionate, existând suspiciuni că cei nemenționați ar fi fost executați după capturare. Lista cu prizonieri aparținând forțelor ONU era incompletă pentru că o parte dintre aceștia fuseseră preluați de către sovietici în vederea interogării, cu toate că sovieticii nu erau oficial prezenți la masa de negociere, nefiind recunoscuți ca parte beligerantă în ciuda implicării lor în RC. De asemenea, o bună parte dintre prizonieri nord-coreeni capturați de forțele ONU erau de fapt sud-coreeni obligați de soldații lui Kim Ir-sen să lupte de partea lor, iar forțele ONU nu erau dispuse să îi predea taberei comuniste, pentru că soarta lor era incertă în cazul predării. Se pare, de asemenea, conform anumitor estimări, că o parte dintre soldații forțelor ONU aflați pe lista celor „dispăruți în acțiune” și considerați prizonieri, fuseseră de fapt omorâți în timpul luptelor.
Pentru a obține superioritatea la masa de negociere, Beijingul a lansat propaganda „războiului biologic”, preluată pe larg de către presa din URSS, din țările-satelit și nu numai. Cu scopul de a discredita Washingtonul, partea chineză a acuzat Forțele ONU și în special armata americană de utilizarea de arme biologice în RC, acuzații care s-au dovedit a fi fost fabricate abia după desecretizarea în anii 1990 a unei părți a arhivelor sovietice referitoare la RC. Este interesant de remarcat că atât URSS/Federația Rusă, cât și SUA au continuat să folosească genul acesta de propagandă pentru a discredita partea adversă și a-și justifica intervențiile militare, precum o dovedesc acuzațiile recente cu privire la existența unor laboratoare americane de arme biologice în Ucraina sau fabricarea de arme de distrugere în masă de către regimul lui Saddam Hussein.
În timpul negocierilor, însoțite de lupte mai mult sau mai puțin sporadice, liderii chinezi au depus eforturi considerabile pentru întărirea capacității de luptă a armatei chineze. Ca și nord-coreenii, ei au transmis numeroase cereri în acest sens liderilor sovietici. Este interesant de remarcat că Stalin însuși negocia drastic cu Mao și cu Kim Ir-sen (prin telegrame sau prin intermediul trimișilor acestora) detaliile ajutorului oferit contra cost (cantitățile livrate, data de predare, termenele de plată etc.), ceea ce sugerează nu atât intenția lui Stalin de a limita ajutorul acordat, cât greutatea cu care producția sovietică făcea față acestui rol asumat de liderul sovietic, în condițiile în care URSS nu își revenise complet după distrugerile suferite în cel de-al Doilea Război Mondial.
În august și septembrie 1952, Zhou Enlai a condus o delegație chineză la Moscova, pentru a accelera acordarea de ajutor militar sovietic și a cere sfatul lui Stalin cu privire la opțiunile pe care le avea partea sino – nord-coreeană la masa de negocieri, în special în chestiunea prizonierilor de război. Cu această ocazie s-au discutat și alte probleme relevante pentru relațiile sino-sovietice, precum acordarea de ajutor sovietic pentru dezvoltarea industrială a Chinei și renunțarea sovieticilor la privilegiile privitoare la Calea Ferată Changchun, obținute în 1945 în urma intrării URSS în război împotriva Japoniei. Această renunțare era determinată de apropierea termenului convenit prin acordul adițional Tratatului de prietenie din 1950 dar și de dorința lui Stalin de a-și manifesta bunăvoința față de partea chineză pentru implicarea în război și de a demonstra că partea sovietică își ține cuvântul, respectând acordurile oficiale. În cadrul acestor întrevederi din 1952, Zhou Enlai pare să fi urmărit atingerea unui dublu scop, desigur nemărturisit partenerului sovietic de discuții, ba chiar, uneori, contrazis de fațadă: încheierea cât mai rapidă a unui armistițiu în Coreea și maximizarea sprijinului economic și militar acordat de sovietici Chinei.
Cu toate că liderii chinezi începuseră să își dorescă soluționarea cât mai rapidă a RC pe calea negocierilor de pace, aceasta nu a fost posibilă cu adevărat decât după moartea lui Stalin din martie 1953. Cu ocazia funerariilor liderului sovietic, Zhou Enlai a purtat noi discuții în acest sens cu noua conducere sovietică, care dorea la rândul ei încheierea ostilităților.
O ultimă tresărire a RC a avut loc în iunie-iulie 1953, după ce liderul sud-coreean Syngman Rhee a eliberat 25 000 de prizonieri de război nord-coreeni, cu simpatii anticomuniste, pentru a evita predarea acestora către nord-coreeni, fără a părea să fi avut aprobarea americanilor în acest sens. Fără a întrerupe negocierile, autoritățile comuniste chineze au declanșat o campanie militară de pedepsire a lui Syngman Rhee, desfășurată între 13 și 20 iulie 1953.
RC s-a încheiat prin semnarea armistițiului, la 27 iulie 1953, la Panmunjom, armistițiu care reinstituia linia despărțitoare de dinainte de război. Nu a fost semnat, însă, nici până acum, un tratat de pace între părțile beligerante, așa încât din punct de vedere tehnic se poate considera că RC nu este încă încheiat, în ciuda încetării ostilităților și a încercărilor recurente de a ajunge la o înțelegere, ultima datând din decembrie 2021, când fostul președinte al Coreei de Sud a anunțat că SUA, China și Coreea de Nord au fost de acord, „în principiu”, să pună punct în mod oficial RC.
Consecințele Războiului. Sfârșitul „secolului de umilințe” și conturarea unei noi superputeri militare
Imagine dintr-o broșură de propagandă americană, înfățișându-i pe Stalin și pe Mao, răspândită cu scopul de a demoraliza inamicul nord-coreean prin susținerea faptului că URSS a oprit sprijinul oferit de China, 1953.
RC nu a avut un deznodământ militar univoc, niciunul dintre statele participante neatingându-și în întregime obiectivele pentru care intraseră în război. Astfel, Kim Ir-sen nu a reușit să reunifice Peninsula Coreeană sub conducerea sa, dar a reușit să își asigure o anumită independență față de aliații săi comuniști, URSS și RPC, devenind conștient, în urma fricțiunilor din cadrul taberei comuniste, că aceștia nu puneau prea mare preț pe interesele vitale ale comuniștilor nord-coreeni, ci pe propriile interese.
SUA și-au atins scopul pentru care intraseră în război, și anume împiedicarea succesului agresiunii declanșate de nord-coreeni și au demonstrat că nu își abandonează aliații la greu, dar au avut de plătit un preț ridicat, în termeni, printre altele, de discordii interne, de neînțelegeri cu forțele aliate, dar și de prestigiu militar, fiind „primul rezultat de acest fel al unui război purtat de America”. RC a permis Chinei, aflată la momentul respectiv într-o situație economică și militară de mare slăbiciune, să forțeze retragerea trupelor americane din zonele în care acestea ajunseseră, iar în final să stea la masa de negociere cu principala putere nucleară a vremii, reușite care au fost percepute de către inamicii SUA ca semne de slăbiciune.
Chiar dacă, din punct de vedere militar convențional, China nu și-a atins toate obiectivele, nereușind, de exemplu, să alunge complet „imperialismul american” din Peninsula Coreeană, ea pare să fi avut cel mai mult de câștigat din implicarea în RC, cel puțin pe termen lung. Astfel, în afară de obținerea sprijinului militar și economic sovietic, imediat și masiv, improbabil în alte condiții, RC „a oferit Chinei, pe plan militar, credibilitatea de adversar de temut și demn de respectat”, pe care avea să se bazeze în viitor și care va influența, de exemplu, anumite decizii ale SUA din timpul Războiului din Vietnam. Se poate afirma că RC „a instituit nou înființata Republică Populară Chineză ca putere militară”, - capabilă de acum înainte, spre deosebire de trecut, să își apere interesele cu forța - dar și ca far călăuzitor al mișcării comuniste din Asia. De asemenea, RC i-a adus lui Mao Zedong câștiguri importante pe plan intern. Cu ajutorul propagandei desfășurate sub deviza „opoziție față de America, ajutor pentru Coreea”, și al campaniei de epurare care a însoțit-o, el a reușit să elimine opoziția internă față de conducerea PCC. Iar prin victoriile obținute pe câmpul de luptă, liderul comunist chinez a reușit să inducă populației „entuziasm revoluționar” și „mândrie națională”, pentru prima dată după o perioadă îndelungată de timp, confirmând astfel, din perspectiva comuniștilor, emanciparea Chinei, încheierea „secolului de umilințe” care îi fuseseră impuse de către puterile colonizatoare. Prin urmare, în ciuda prețului uriaș pe care l-a avut de plătit pentru RC, China a ieșit din război „epuizată, dar și redefinită, atât în proprii ei ochi, cât și în cei ai restului lumii”.
Cel mai mare perdant al RC a fost Stalin, cel fără al cărui prim acord Kim Ir-sen nu ar fi putut să declanșeze agresiunea, și care l-a îndemnat pe Mao, mergând până la șantaj, să intervină în desfășurarea RC. El a subestimat riscul unei intervenții militare americane în Coreea și l-a încurajat pe Kim Ir-sen să declanșeze războiul, așteptându-se ca americanii să accepte o victorie comunistă în Coreea în același mod în care acceptaseră victoria comuniștilor în China. Liderul sovietic l-a îndemnat pe Mao să intervină în Coreea cu scopul de a înrăutăți și mai mult relațiile sino-americane și de a crește, în schimb, dependența RPC de URSS. Calculele lui s-au dovedit greșite, pentru că refacerea armatei chineze cu ajutor sovietic nu a crescut dependența Beijingului față de Moscova ci, dimpotrivă, a întărit China în fața marilor puteri, inclusiv a URSS, scurtând timpul până la momentul în care aceasta urma să acționeze pe cont propriu. Adâncirea ostilității sino-americane nu a contribuit la „o îmbunătățire a relațiilor sino-sovietice și nici nu a schimbat opțiunea titoistă a Chinei”. Stalin și-a dorit ca Mao Zedong „să scoată castanele din foc” în Coreea, dar succesul surprinzător al trupelor chineze împotriva unui inamic atât de redutabil precum Statele Unite, ca și brutalitatea cu care liderul sovietic exercitase presiuni asupra Chinei pentru ca aceasta să intervină în RC, precum și reținerea cu care le acordase ajutor aliaților săi, și acela cotra cost, au determinat Beijingul să manifeste o toleranță mult mai mică față de solicitările sovietice ulterioare.
În ciuda cooperării militare și economice fructuoase din timpul „lunii de miere” a relațiilor bilaterale sino-sovietice (1953-1956), favorizată de RC, negocierile dintre liderii URSS și RPC, desfășurate în preajma și în timpul războiului, au lăsat o amprentă negativă de neșters asupra acestor relații, care s-au înrăutățit ulterior, ajungând în decurs de doar câțiva ani la o adevărată ruptură, al cărei apogeu a fost reprezentat de confruntarea militară de pe Râul Ussuri (1969).
Dar asta este, deja, altă poveste.
Articol de Ana-Maria Iancu, doctor în științe politice și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
