O pace „coreeană” în Ucraina? Un „războiul uitat” care nu s-a încheiat încă

0
0
Foto: Kim Ir-sen în vizită la Moscova (primul din stânga), martie 1949. Sursa: Wikimedia Commons.
Foto: Kim Ir-sen în vizită la Moscova (primul din stânga), martie 1949. Sursa: Wikimedia Commons.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult astăzi despre o posibilă „pace coreeană” în Ucraina. Dincolo de orice speculaţii, vom prezenta în cele ce urmează, pe parcursul a trei episoade, care au fost resorturile, evoluţiile şi modul în care s-a „încheiat” primul război prin proxy al Războiului Rece.

Vom insista în final asupra armistiţiului la care s-a ajuns, pentru că el este astăzi o sursă de inspiraţie – legitimă sau nu – pentru o serie de evaluări actuale apropo de posibilul deznodământ al războiului din Ucraina.

Cauzele Războiului. „Maşinaţiunile unui jucător aparent minor”

Început iniţial ca un război local, între Coreea de Nord şi Coreea de Sud, Războiul din Coreea (RC) a fost primul proxy war al Războiului Rece, prima confruntare militară prin intermediari a celor două superputeri ale vremii, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. El a prefigurat Războiul din Vietnam şi a creat condiţiile creării triunghiului strategic Statele Unite – Uniunea Sovietică – China, definitoriu pentru diplomaţia Războiului Rece. În ciuda importanţei sale pentru extinderea prezenţei militare a SUA la nivel global, acest conflict este prea puţin cunoscut, fiind considerat peste Ocean „un război uitat”, din cauza cenzurării acoperirii sale de către presa americană, dar şi a faptului că amintirea sa este adesea umbrită de cel de-al Doilea Război Mondial şi mai ales de Războiul din Vietnam. Tehnic vorbind, Războiul din Coreea nu s-a încheiat, pentru că, în ciuda încetării conflictului militar şi a armistiţiului din 1953, părţile beligerante nu au semnat un tratat de pace, Coreea de Sud refuzând să accepte armistiţiul iar liderii nord-coreeni continuând să se comporte, până în zilele noastre, ca şi cum acest război încă nu a luat sfârşit.

În 1945, în urma înfrângerii Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial şi a eliberării de către armatele aliate a teritoriului Peninsulei Coreene, aceasta din urmă a fost împărţită în două, în funcţie de punctul până la care avansaseră cele două armate de ocupaţie, sovietică, respectiv americană. Graniţa dintre cele două state coreene, Republica Populară Democrată Coreea (Coreea de Nord), condusă de Kim Ir-sen şi aflată sub tutelă sovietică - cu capitala la Phenian, şi Republica Coreea (Coreea de Sud), condusă de Syngman Rhee - preşedinte ales prin alegeri libere - cu capitala la Seul, a fost stabilită de-a lungul paralelei 38.

În 1948, în urma unei hotărâri a Naţiunilor Unite, armatele de ocupaţie s-au retras de pe teritoriul Peninsulei Coreene, lăsând însă în urmă grupuri de consilieri. Niciunul dintre cele două nou-formate state coreene, dominate de naţionalism în ciuda ideologiei diferite de care erau animaţi liderii lor politici, nu a acceptat de bunăvoie menţinerea divizării Coreei, ambele refuzând să recunoască graniţa trasată de paralela 38 şi pledând pentru unificarea pe cale militară a Peninsulei Coreene. Până la izbucnirea Războiului din Coreea, la frontiera dintre cele două state au avut loc în mod constant mici conflicte şi incursiuni militare.

Dacă Armata Populară Nord-Coreeană, aflată sub tutela consilierilor sovietici, a fost mai bine pregătită pentru un război de unificare, fiind antrenată şi echipată de luptă cu echipamente şi armament oferite de URSS în schimbul unor resurse naturale nord-coreene, Armata Republicii Coreea era o armată doar cu numele, pentru că americanii, cunoscând naţionalismul coreean, intenţionau să evite orice conflict militar în Peninsula Coreeană, orice complicaţie care ar fi apărut în urma atacării Nordului de către o Coree de Sud bine pregătită din punct de vedere militar.

Documentele sovietice privitoare la RC, provenite în special din Arhiva Preşedintelui Federaţiei Ruse, declasificate în anii 1990, arată că, spre deosebire de ceea ce considera istoriografia occidentală până în 1990, nu URSS este principala forţă care a stat în spatele izbucnirii RC, în ciuda faptului că a jucat un rol foarte important în desfăşurarea acestuia, chiar dacă nu întotdeauna evident şi direct, spre deosebire de SUA şi de Republica Populară Chineză (RPC).

Până la sfârşitul anului 1949, Stalin nu a sprijinit un război de agresiune pentru ocuparea Coreei de Sud, nefiind interesat până la acel moment să preia controlul asupra întregii Peninsule Coreene ci dorind, dimpotrivă, să menţină status quo-ul stabilit cu americanii în ceea ce priveşte Coreea. Acest lucru se datorează, printre altele, faptului că era foarte îngrijorat de o eventuală intervenţie americană şi sud-coreeană la nord de paralela 38 şi a făcut prin urmare tot posibilul să evite să provoace în vreun fel Washingtonul şi Seulul în această direcţie, cel puţin atâta timp cât URSS era în evidentă inferioritate faţă de SUA, nedeţinând încă armament nuclear.

Nici RPC, direct interesată de soarta Peninsulei Coreene vecine, „ruta tradiţională de invadare a Chinei”, nu a fost iniţial de acord cu atacarea Coreei de Sud de către forţele comuniste ale lui Kim Ir-sen. Astfel, Mao Zedong i-a declarat lui Stalin, la prima lor întâlnire de la Moscova, din iarna lui 1949-1950, că ţara pe care o conducea avea nevoie de o perioadă de trei – cinci ani de pace, pentru a-şi reveni din punct de vedere economic din sângerosul şi îndelungatul război civil din care tocmai ieşise şi din războiul împotriva Japoniei cotropitoare, pentru a-şi reface şi echipa armata greu încercată, pentru a acorda un moment de respiro populaţiei chineze marcate de războiul civil, pentru ca Partidul Comunist Chinez (PCC) să învingă ultimele rămăşiţe ale „reacţiunii” şi să-şi întărească astfel autoritatea pe scena politică internă, dar mai ales pentru a încheia definitiv războiul civil chinez prin rezolvarea chestiunii Taiwanului. Cu toate că Mao nu era, teoretic, împotriva invaziei nord-coreene, pe care o agrea ca obiectiv pe termen lung, coerent cu ţelul comunist de extindere a „revoluţiei” la nivel global, el considera, ca şi Stalin de altfel până la sfârşitul lui 1949, că riscul intervenţiei americane în zonă era prea mare într-o astfel de situaţie. De asemenea, Mao i-a declarat liderului sovietic că orice plan de ocupare a sudului Peninsulei Coreene trebuia amânat până la încheierea definitivă a războiului civil chinez, prin ocuparea Taiwanului.

Cu toate acestea, la mai puţin de un an de la vizita lui Mao la Moscova, Statele Unite şi China aveau să se afle în război, un război „de neconceput” până la acea oră pentru orice strateg militar şi lider politic al vremii, dată fiind disparitatea evidentă (militară, economică, de statut internaţional ş.a.m.d.) dintre SUA şi RPC. Iar marile puteri ale vremii aveau să se afle în pragul unui nou război mondial.

Scânteia care a aprins conflictul au fost „maşinaţiunile unui jucător aparent minor: Kim Ir-sen, ambiţiosul conducător instalat de sovietici în Coreea de Nord”. Considerat de Nikita Hruşciov drept principalul vinovat pentru izbucnirea războiului, el a ştiut să profite de relaţia complicată dintre cei doi „giganţi comunişti”, URSS şi RPC, respectiv Iosif Visarionovici Stalin şi Mao Zedong, marcată de neîncredere şi suspiciuni, de lupte dure, chiar dacă nu uşor de perceput din exterior, pentru supremaţie, respectiv independenţă/ afirmare pe plan internaţional. Kim Ir-sen a profitat cu abilitate de tensiunile dintre cei doi, încercând să-şi atingă principalul scop, unificarea Coreei sub conducerea sa (şi, eventual, emanciparea de sub apăsătoarea tutelă sovietică), obiectiv imposibil de realizat fără sprijinul militar, economic şi diplomatic al aliaţilor săi, incomparabil mai puternici, de care era complet dependent. Cu o veche legătură cu comuniştii chinezi (în timpul ocupaţiei japoneze el se refugiase, însoţit de numeroşi tovarăşi coreeni, pe teritoriul Chinei, fiind înscris în PCC şi luptând împotriva japonezilor şi în războiul civil chinez) el se baza mai mult pe aliaţii săi sovietici, părând să-i dispreţuiască pe chinezi şi neinformându-i despre intenţiile şi acţiunile sale, chiar şi pe parcursul războiului, ceea ce a creat frustrări la nivelul conducerii comuniste chineze. În acelaşi timp, înainte de izbucnirea războiului, Kim Ir-sen îi transmitea lui Stalin intenţia sa de a apela la ajutorul chinez pentru a înzestra cu muniţie o parte din armata nord-coreeană, sugerând astfel dorinţa Coreei de Nord de a intra sub „umbrela” chineză.

După ce armata americană s-a retras de pe teritoriul Coreei de Sud, Kim Ir-sen a încercat în mai multe rânduri să îi convingă pe Stalin şi apoi pe Mao de necesitatea invadării sudului Peninsulei, care urma să aibă loc cu sprijinul celor două mari state comuniste vecine. Ambii lideri comunişti au refuzat acest lucru, din motivele menţionate anterior. Dar intenţia liderului nord-coreean de a ataca Sudul a fost întărită tocmai de strategia invocată de Mao Zedong pentru a refuza pe moment planurile nord-coreene, şi anume amânarea oricărei invazii până la rezolvarea chestiunii Taiwanului. Kim Ir-sen considera că era prea puţin probabil ca americanii să accepte două cuceriri militare comuniste, după ce păreau să fi acceptat rezultatul războiului civil din China, în ciuda dezinteresului lor aparent faţă de această zonă a Pacificului. Prin urmare, el era conştient că trebuia să o ia înaintea chinezilor, să îşi atingă obiectivele în Coreea de Sud înainte ca americanii să îşi schimbe atitudinea în cazul în care China avea să rezolve chestiunea Taiwanului în sensul dorit de ea.

aaaa

Foto: Steaguri ale unor ţări anticomuniste (alături de steagul ONU), participante la Războiul din Coreea. Sursa: CC0 Public Domain.

Un factor important care a favorizat apariţia condiţiilor propice izbuncirii RC, determinând schimbarea de atitudine a lui Stalin faţă de invadarea Coreei de Sud, a fost reprezentat de politica de neimplicare a SUA faţă de această zonă a Asiei. Conform declaraţiilor din 1949 – începutul lui 1950, făcute de preşedintele Truman, de secretarul de stat Dean Acheson şi de comandantul suprem al forţelor americane din Extremul Orient, generalul Douglas MacArthur, dar mai ales conform raportului secret NSC-48/2, la care Stalin a avut acces prin reţeaua de spionaj sovietic, Coreea de Sud şi Taiwanul nu erau considerate a fi suficient de importante din punct de vedere strategic pentru a justifica o eventuală acţiune militară americană, fiind excluse din perimetrul de apărare american din zona Pacificului.

Calculele geopolitice ale lui Stalin şi relaţiile sino-sovietice

Stalin şi-a schimbat în mod radical atitudinea faţă de invadarea Coreei de Sud de către nord-coreeni începând cu sfârşitul lui 1949, atunci când s-a convins că americanii nu vor interveni în cazul unui conflict între cele două state. Cercetătorii care s-au aplecat asupra motivelor schimbării atitudinii lui Stalin faţă de un eventual RC au identificat drept factori, pe lângă percepţia acestuia, care s-a dovedit greşită, a unei slăbiri a poziţiei SUA şi a dorinţei acestora de a se implica militar în Asia, şi: dezvoltarea de către sovietici a propriului arsenal nuclear; întărirea comunismului în Asia prin victoria adepţilor lui Mao Zedong în China, înfiinţarea Organizaţiei Atlanticului de Nord şi înrăutăţirea relaţiilor cu ţările occidentale.

Dacă Stalin şi-a dat acceptul pentru invadarea Coreei de Sud, el şi-a luat încă de la început toate măsurile pentru a nu implica în mod direct URSS în acest război, pentru a nu risca, nici măcar în cea mai mică măsură, intrarea într-un conflict deschis cu SUA, pentru care ţara sa nu era pregătită. Evitarea unei confruntări militare directe cu Statele Unite, ca şi prelungirea conflictului armat, indiferent de costuri, atâta timp cât nu le plătea el în mod direct, a reprezentat principala strategie a liderului sovietic pe toată desfăşurarea RC. Stalin considera, încă din decembrie 1949, că statul nord-coreean nu era atât de important din punct de vedere strategic pentru URSS încât să justfice riscul declanşării unui conflict direct cu SUA şi a avut grijă să îi transmită lui Kim Ir-sen că URSS nu îşi lua niciun angajament să intervină militar în Coreea dacă americanii se angajau în conflict. După ce a enunţat aceste principii de bază, Stalin l-a anunţat pe Kim Ir-sen, printr-o telegramă din 30 ianuarie 1950, că îi va oferi întregul său sprijin, desigur indirect, în conflictul care se prefigura. Ca să îşi reducă şi mai mult riscurile, Stalin a retras toţi consilierii militari sovietici de pe lângă armata nord-coreeană, cu puţin timp înainte de declanşarea conflictului pe care îl aprobase, pentru ca, în cazul în care ar fi fost luaţi prizonieri de forţele inamice, să nu se dovedească astfel implicarea directă a URSS în război. Dar pentru că această decizie a influenţat negativ evoluţia nord-coreenilor pe frontul de luptă, liderul sovietic i-a trimis înapoi, însă sub acoperirea de corespondenţi ai agenţiei sovietice de presă, TASS.

„Arogant, cu perspectivă pe termen lung, manipulator, precaut şi brutal, aducând beneficii geopolitice pentru Uniunea Sovietică în timp ce lăsa riscurile în seama Chinei”, Stalin a făcut tot posibilul să transfere cât mai multă responsabilitate în ceea ce priveşte viitorul conflict militar din Peninsula Coreeană pe seama RPC. Conştient că nord-coreenii aveau nevoie de tot sprijinul posibil într-o confruntare cu Coreea de Sud şi dornic, indiferent de rezultatul războiului care se prefigura, să implice China în conflict, cu scopul dublu de a evita un conflict direct sovieto-american în Coreea şi de a creşte dependenţa RPC de URSS, liderul sovietic a exercitat puternice presiuni asupra lui Mao Zedong pentru a îl convinge de necesitatea implicării Chinei în război. Pentru a face mai atractivă pentru partea chineză perspectiva intrării în RC, Stalin a propus în mai multe rânduri (începând chiar din iulie 1950) să ofere acoperire aeriană sovietică pentru trupele de infanterie chineze, precum şi ca forţele aeriene sovietice să antreneze piloţi chinezi.

Stalin nu l-a anunţat pe Mao Zedong cu privire la decizia sa de a-şi da acordul pentru invadarea Coreei de Sud decât post factum, pentru a-l pune în faţa faptului împlinit şi a-i forţa mâna, din moment ce liderul comunist chinez adoptase o atitudine categorică în această privinţă, considerând că trebuia rezolvată mai întâi chestiunea Taiwanului şi apoi cea coreeană. Iar chestiunea Taiwanului nu era rezolvabilă în viitorul apropiat, pentru că Stalin refuzase deja propunerea lui Mao de a oferi ajutorul aerian şi naval sovietic atât de necesar RPC pentru înfrângerea forţelor naţionaliste refugiate în Taiwan. Faptul că Stalin nu l-a înştiinţat pe Mao Zedong de această importantă decizie geopolitică privitoare la un teritoriu atât de sensibil pentru securitatea Chinei este semnificativ pentru calitatea relaţiilor sovieto-chineze de la acel moment, mai ales că Mao se afla în vizită la Moscova în momentul în care Stalin a luat hotărârea definitivă de a sprijini planurile liderului nord-coreean. Mao s-a simţit jignit de lipsa de încredere a lui Stalin şi de atitudinea condescendentă a acestuia faţă de RPC, plângându-se peste câţiva ani ambasadorului sovietic la Beijing de faptul că Stalin nu s-a consultat mai întâi cu conducerea chineză, că au discutat în detaliu despre Coreea, dar că „nu a existat vreo discuţie cu privire la cucerirea Coreei de Sud, ci doar cu privire la întărirea semnificativă a Coreei de Nord”.

Pentru a se spăla pe mâini de orice responsabilitate, Stalin le-a transmis lui Mao şi lui Kim Ir-sen ca „hotărârea finală [în ceea ce priveşte invadarea Coreei de Sud – n.a.] să fie luată de tovarăşii chinezi şi coreeni împreună, iar în caz de dezacord din partea tovarăşilor chinezi, decizia să fie amânată până la noi discuţii”.

În cele din urmă, după o întâlnire secretă a lui Mao cu  Kim Ir-sen, venit la Beijing după ce vizitase Moscova, liderul nord-coreean s-a întors la Phenian pe 16 mai 1950 având, se pare, „binecuvântarea” lui Mao de a ataca Coreea de Sud.

(va urma)

Articol de Ana-Maria Iancu, doctor în istorie şi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite