Războiul din Coreea (1950-1953). Cum a intrat China în război?
0Se vorbește din ce în ce mai mult astăzi despre o posibilă „pace coreeană” în Ucraina. Dincolo de orice speculații, prezentăm, pe parcursul a trei episoade, care au fost resorturile, evoluțiile și modul în care s-a „încheiat” primul război prin proxy al Războiului Rece. Vom insista în final asupra armistițiului la care s-a ajuns, pentru că el este astăzi o sursă de inspirație – legitimă sau nu – pentru o serie de evaluări actuale apropo de posibilul deznodământ al războiului din Ucraina.
Sursa foto: PICRYL
Ana-Maria Iancu*
Prima parte a materialului se poate citi aici.
Suișurile și coborâșurile conflictului militar
Trupele nord-coreene au atacat Coreea de Sud la 25 iunie 1950. Profitând de deficiențele armatei sud-coreene, au avansat rapid în teritoriul advers, ocupând Seulul la 29 iunie 1950. Se estimează că, dacă Războiul din Coreea (RC) ar fi continuat cu aceiași beligeranți, forțele nord-coreene ar fi fost învingătoare, datorită superiorității numerice și a echipamentelor primite de la sovietici. Dar războiul a căpătat o cu totul altă turnură, pierzându-și caracterul inițial de conflict local și transformându-se într-o criză internațională, atunci când, în mod surprinzător în primul rând pentru comuniști, atât pentru cei nord-coreeni, cât și pentru URSS și pentru Republica Populară Chineză (RPC), președintele Truman a anunțat, la 27 iunie 1950, intrarea Statelor Unite în RC, cu scopul de a sprijini rezistența sud-coreeană. În mod și mai surprinzător și îngrijorător în special pentru liderii comuniști chinezi, SUA au legat chestiunea RC de chestiunea războiului civil chinez, în momentul în care președintele Truman a ordonat Flotei a VII-a americane să se deplaseze în Strâmtoarea Taiwanului pentru a o „neutraliza” și împiedica astfel orice acțiune militară în această zonă (atât din partea Chinei continentale, cât și din partea Taiwanului), care ar fi putut pune în pericol intervenția militară americană din Coreea.
Nu există vreo dovadă că liderii americani ar fi luat în considerare la vremea respectivă faptul că această măsură ar putea duce la escaladarea RC, prin intrarea Chinei în război. Dar pentru Mao Zedong ocuparea Strâmtorii Taiwan de către americani reprezenta o adevărată invadare a Asiei de către aceștia, o reintrare a SUA în războiul civil chinez, liderul comunist neputând lua în considerare imparțialitatea americanilor la acel moment în ceea ce privește chestiunea chineză. Pentru RPC, acțiunile militare americane, intervenția în RC și prezența în Strâmtoarea Taiwanului, trezeau vechi temeri, amenințând China cu încercuirea și necesitând în cele din urmă un răspuns din partea acesteia, la momentul potrivit. Era puțin probabil ca RPC să rămână pasivă, pasivitatea însemnând în acest context pentru liderii comuniști chinezi, dar mai ales pentru Mao, „un eșec strategic pe două fronturi: Strâmtoarea Taiwan și Coreea”.
Tot în mod surprinzător, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat susținerea eforturilor americane de sprijinire a Coreei de Sud, fapt posibil datorită absenței reprezentantului URSS în semn de protest față de ocuparea locului Chinei în Consiliul de Securitate al ONU de către Taiwan, URSS neputând astfel să își exercite dreptul de veto în privința intervenției americane. Comandantul militar suprem al forțelor aliate (în principal americane și sud-coreene, dar și ale altor țări membre ONU) din Coreea de Sud a fost, pentru o bună parte a RC, generalul Douglas MacArthur.
Forțele militare americane au intrat în luptă la 4 iulie 1950, suferind o înfrângere neașteptată din partea nord-coreenilor, fiind obligate să se retragă aproximativ 150 de mile în următoarele două luni. În timpul războiului au existat voci, din rândurile oficialilor americani, care au sprijinit utilizarea armei atomice în Coreea dar, din diverse motive (precum posibila intervenție directă de partea nord-coreenilor a celeilalte puteri nucleare a vremii, URSS, precum și a faptului că nu existau centre militare clar delimitate, iar în aceste condiții bomba nucleară ar fi afectat un număr mare de civili, ceea ce ar fi determinat un puternic curent antiamerican la nivel mondial), Washingtonul a ales să se limiteze la folosirea armelor convenționale.
În august 1950, înaintarea trupelor nord-coreene, care avea ca scop alungarea forțelor SUA din Peninsula Coreeană și unificarea acesteia, a fost oprită, iar la 15 septembrie 1950 a avut loc un eveniment care a schimbat cu totul mersul ostilităților, debarcarea americană de la Inchon. Succes militar răsunător al generalului MacArthur, aceasta a permis Forțelor Națiunilor Unite să împartă armata nord-coreeană în două, să recucerească Seulul și să traverseze apoi, în luna următoare, paralela 38, înaintând astfel pe teritoriul Coreei de Nord, spre granițele acesteia cu China și cu URSS. În aceste condiții, războiul părea deja pierdut pentru Coreea de Nord și se întrevedeau chiar perspectivele unui al treilea război mondial. Situația se anunța din ce în ce mai periculoasă pentru China și URSS, care ar fi putut deveni vecine cu „imperialiștii” americani în această parte a lumii, perspectivă deosebit de deranjantă în special pentru liderii comuniști chinezi, chiar și în absența izbucnirii unui război de proporții. Un război de proporții părea totuși, dacă nu imposibil, mai degrabă improbabil, dat fiind că cele două state comuniste semnaseră Tratatul de Prietenie, Alianță și Asistență Reciprocă din 1950. Tratatul prevedea, printre altele, că dacă unul dintre ele ar fi fost atacat, celălalt ar fi venit în apărarea lui (americanii, ca și sovieticii, de altfel, nu iși doreau un conflict direct cu URSS, care ar fi putut degenera ușor într-un război nuclear, dar comuniștii nu puteau fi siguri de acest lucru). În plus, cele două mari puteri, SUA și URSS, păreau nerefăcute complet după cel de-al Doilea Război Mondial.
Traversând paralela 38, SUA par să fi considerat, în mod eronat, în ciuda numeroaselor avertismente chineze privitoare la consecințele acestei mișcări, fie că Beijingul ar fi acceptat „prezența forțelor americane de-a lungul rutei tradiționale de invadare a Chinei”, pentru că o intervenție împotriva americanilor ar fi depășit capacitățile Chinei, fie că, în cazul puțin probabil al unei astfel de intervenții, forțele chineze ar fi fost atât de slabe încât ar fi fost ușor de ușor de învins de către cele americane.
Decizia americană de a continua războiul pe teritoriul nord-coreean, până la granița dintre Coreea de Nord și China de pe Râul Yalu a fost aprobată în mod formal de o hotărâre a Națiunilor Unite din 7 octombrie 1950, emisă de data aceasta de către Adunarea Generală.
În ultimele săptămâni din octombrie și la începutul lunii noiembrie 1950, trupele ONU au avansat rapid către granița sino-coreeană. La momentul respectiv, situația era dramatică pentru armata nord-coreeană, aceasta fiind în prag de dezintegrare, iar Kim Ir-sen luând în considerare, fără nicio tragere de inimă, „sfătuit” de Stalin, să se retragă pe teritoriul Chinei, unde să organizeze un guvern provizoriu în exil și să pregătească incursiuni militare în Coreea. Această perspectivă nu era însă deloc pe placul liderilor comuniști chinezi.
O mare surpriză - intrarea Chinei în Războiul din Coreea. Strategia chineză și presiunile Moscovei
Sursa foto: Wikimedia Commons
De data aceasta spre surprinderea americanilor, la sfârșitul lui octombrie 1950, la numai un an după înființarea ei, Republica Populară Chineză a intrat în RC, schimbând radical cursul ostilităților. Intrarea RPC în RC la acel moment nu a fost o decizie ușor de luat sau rezultatul fortuit al unor evenimente recente, precum traversarea paralelei 38 de către forțele ONU și avansarea acestora către granița sino-coreeană. Ea a fost rezultatul unui întreg proces, marcat de „lungi deliberări și mari ezitări”, intrarea în război fiind percepută de către liderii chinezi „ca un fel de acțiune preemptivă”, ca răspuns la interpretarea de către chinezi a intervenției militare americane în Coreea și Strâmtoarea Taiwan drept o amenințare cu încercuirea. Convins, cu mult înainte de succesul trupelor ONU, că dacă RPC nu intervenea, Coreea de Nord ar fi fost distrusă, Mao a plănuit, încă de la începutul intervenției americane, intrarea Chinei în RC, cu scopul minim de a preveni prăbușirea Coreei de Nord și, în cel mai bun caz, de a alunga complet armata americană din Peninsula Coreeană. Adoptând o gândire strategică pe termen lung, Mao Zedong și Zhou Enlai și-au dat seama că dacă americanii vor învinge Coreea de Nord, ei vor reprezenta o adevărată amenințare pentru China nu pe termen scurt, printr-o eventuală invazie militară a teritoriului chinez, de care se simțeau într-o oarecare măsură protejați prin intermediul Tratatului semnat cu URSS în 1950, ci pe termen lung. În afara faptului că americanii ar fi putut hărțui constant RPC, după bunul lor plac, pe cale aeriană, terestră și navală, prezența militară și economică americană la granița cu una dintre cele mai dezvoltate regiuni ale Chinei din punct de vedere industrial, bogată în resurse naturale, ar fi blocat dezvoltarea ulterioară a acesteia la capacitate maximă. De asemenea, liderii chinezi erau convinși, cu mult înainte de debarcarea americană de la Inchon, pe care o prevăzuseră, ca și sovieticii, că, „după cucerirea Coreei, Statele Unite se vor îndrepta, cu siguranță, către Vietnam și alte țări coloniale. Prin urmare, problema coreeană reprezintă, cel puțin, cheia situației din Orient”.
În ciuda tuturor acestor considerente, o implicare militară chineză în RC părea să aibă sorți atât de mici de reușită, mai ales după degringolada armatei nord-coreene de după momentul Inchon și traversarea paralelei 38 de către forțele ONU, încât lui Mao Zedong i-a fost foarte greu să îi convingă pe ceilalți lideri politici și militari chinezi de necesitatea implicării Chinei, în ciuda pregătirilor de război pe care deja le declanșase. Intrarea RPC în RC a fost forțată însă de intervențiile lui Stalin pe lângă Mao Zedong. Documentele sovietice declasificate lasă să se întrevadă că una dintre îngrijorările constante și mai vechi ale liderului sovietic, care a contat, probabil, inclusiv în schimbarea opiniei lui Stalin cu privire la agresiunea nord-coreeană, folosită de acesta și ca argument în negocierile cu liderii chinezi, era teama că SUA ar putea utiliza RC ca pretext pentru reînarmarea Japoniei și că Peninsula Coreeană ar putea deveni un capăt de pod pentru atacarea Uniunii Sovietice, respectiv a Chinei, de către o Japonie remilitarizată.
În octombrie 1950 a avut loc un intens schimb de telegrame între Stalin și Mao Zedong, respectiv Stalin și Kim Ir-sen. De asemenea, pe 9-10 octombrie 1950, Mao Zedong i-a trimis în URSS pe Zhou Enlai și Lin Biao (cei mai importanți oponenți din Biroul Politic al CC al PCC ai intrării Chinei în RC în acel moment) să negocieze termenii posibilei implicări militare chineze în războiul din Peninsula vecină.
Din documentele sovietice transpar, dincolo de situația disperată a armatei nord-coreene, presiunile lui Stalin pentru intervenția militară a Chinei în acel moment decisiv pentru soarta RC, cât și ezitările și greutatea cu care a hotărât conducerea RPC intrarea în conflict. Liderii comuniști chinezi se temeau la momentul respectiv atât de pericolul unui atac american, cât și de eventuala lipsă de implicare a lui Stalin în ceea ce privește oferirea de ajutor militar sovietic (în special echipament, armament dar mai ales acoperire aeriană pentru trupele chineze, care nu dispuneau de o aviație modernă), fără de care armata chineză nu putea obține rezultate favorabile. Intrarea Chinei în RC a fost precedată de o serie de negocieri între Stalin și Mao, marcate de grave suspiciuni reciproce, de numeroase răzgândiri și reveniri, în care fiecare dintre cei doi importanți lideri comuniști, chiar dacă inegali ca statut, încerca să obțină cât mai multe avantaje din partea celuilalt, fără să ofere în schimb nicio garanție de reciprocitate. Astfel, se pare că Stalin nu a fost cu adevărat sigur până în ultimul moment că Mao va intra cu adevărat în RC și că nu va opri pregătirile militare declanșate în acest sens, strategie de care liderul comunist chinez s-a folosit pentru a încerca obținerea unei garanții de ajutor militar sovietic cât mai consistent în cazul intrării Chinei în război. Dar se pare că nici Mao nu a știut, nici măcar atunci când trupele chineze avansau spre Coreea, dacă angajamentul sovietic de ajutor militar era definitiv sau nu. Pentru ca Mao să nu profite de sprijinul Uniunii Sovietice pentru a-și echipa armata, fără să intervină apoi pentru a opri forțele americane din Coreea, Stalin i-a transmis acestuia că trupele chineze nu vor primi nicio livrare de armament sovietic până nu vor intra de-a binelea în Coreea. Astfel încât Mao, după mai multe zile de așteptare și ezitări, a ordonat armatei să treacă granița cu Coreea pe 19 octombrie 1950, fără să aibă vreo siguranță că va primi ajutorul sovietic mult așteptat.
În cele din urmă, în ciuda dificultăților negocierilor sino-sovietice din octombrie 1950, rezultatul concret al acestora a fost satisfăcător pentru ambele părți, cel puțin până la un punct. Astfel, livrările militare sovietice, determinate de RC, dar efectuate contra cost, pe bază de împrumut, în ciuda situației economice dificile a Chinei, au contribuit la modernizarea consistentă a armatei chineze, care a primit cu această ocazie armament și echipament militar pentru 64 de divizii de infanterie și 22 de divizii aeriene. Stalin a reușit, în schimb, să atragă China în acel moment în RC, determinând astfel prelungirea conflictului și blocarea unei părți importante a armatei și resurselor financiare ale SUA în Asia, departe de interesele imediate sovietice de pe continentul european. Pe termen lung însă, neîncrederea dintre cele două state comuniste s-a accentuat, intrigile și jocurile de putere din această perioadă, precum și insistența sovieticilor pentru plata la timp a ajutorului oferit, marcând relațiile sino-sovietice și prevestind ruptura de mai târziu.
În mod oficial, la recomandarea lui Stalin, care insistase asupra acestui aspect, forțele armate chineze, conduse de generalul Peng Dehuai, au fost prezentate ca fiind alcătuite din „voluntari”, purtând denumirea de Forțele Voluntare Chineze. Ele erau staționate la granița cu Coreea de Nord, pentru a interveni dacă ar fi fost necesar, atunci când erau pregătite din punct de vedere militar și la momentul cel mai favorabil pentru China, încă de la sfârșitul lui iulie 1950. Atunci Mao Zedong crease Armata de Apărare a Graniței Nord-Estice, alcătuită din peste 250 000 de soldați chinezi, proveniți mai ales din forțele pe care RPC le pregătise inițial pentru încheierea războiului civil chinez prin învingerea Taiwanului, pe care o planificase înainte de izbucnirea RC. Iar anterior acestui moment, liderul comunist chinez transferase deja în Coreea de Nord, încă înainte de a izbucni RC, până la 50 000 de soldați de origine nord-coreeană, cu echipament și armament cu tot, care luptaseră în Armata Populară de Eliberare în timpul războiului civil chinez. Gestul său, care „a întărit în mod semnificativ poziția militară a Phenianului” putea marca fie dorința de a încuraja/ aproba planul de invazie al lui Kim Ir-sen, fie dorința de a-și dovedi sprijinul ideologic față de Coreea de Nord și URSS - limitând în același timp participarea militară directă a Chinei în viitorul conflict coreean - și de a-și crește influența în Coreea de Nord, în detrimentul controlului exercitat în mod unilateral de către URSS asupra acesteia începând cu 1945.
În ciuda temerii lui constante cu privire la o confruntare militară directă cu SUA, Stalin a oferit în cele din urmă trupelor chineze acoperire aeriană sovietică, fără de care acestea nu ar fi putut intra în RC, dată fiind intensitatea bombardamentelor americane. Conform mărturiilor unui înalt ofițer sovietic participant la RC, nu mai puțin de 70 000 de piloți, tehnicieni și artileriști din forțele aeriene sovietice ar fi luat parte la RC.
Fapt mai puțin cunoscut, în noiembrie 1950 au avut loc numeroase confruntări directe între piloții americani și cei sovietici, în special deasupra podului de pe Râul Yalu, calea de intrare a trupelor chineze în Coreea, confruntări soldate cu doborârea a nu mai puțin de 23 de avioane americane de către forțele aeriene sovietice în decurs de 12 zile. La rândul lor, piloții americani au bombardat nu numai ținte de pe teritoriul Coreei de Nord, ci și baze aeriene din Manciuria, unde se presupune că se aflau și avioane aparținând URSS. Cele două superputeri au trecut însă sub tăcere aceste confruntări directe, pentru a evita escaladarea RC. Sovieticii au asigurat trupelor chineze acoperire aeriană timp de câteva luni, dar pentru a minimiza orice risc de escaladare a conflictului, Stalin a ordonat forțelor aeriene sovietice să pregătească cât mai rapid piloți chinezi, respectiv coreeni, care să îi înlocuiască pe cei sovietici.
Adoptând o strategie militară care presupunea atacarea forțelor ONU „cu forțe superioare din spate și pe flancuri”, beneficiind de îndelungata experiență a războiului de gherilă căpătată în timpul conflictului civil chinez și adeseori de un număr mai mare de soldați, echipați și înarmați de către sovietici, forțele chineze au reușit, alături de armata lui Kim Ir-sen, ca până la jumătatea lui decembrie 1950 să recucerească aproape întreg teritoriul nord-coreean.
Succesele militare obținute de comuniștii chinezi în RC le-au oferit acestora o influență nemaiavută până atunci la nivel internațional, oferindu-le dreptul de a decide la momentul respectiv, în fața marilor puteri ale vremii, modul în care urma să se încheie RC: la masa de negocieri sau prin continuarea conflictului până la o victorie totală. Mao Zedong, încurajat de aceste succese și întrezărind posibilitatea unei victorii totale, care presupunea alungarea americanilor și unificarea Peninsulei Coreene sub control comunist, susținut în acest sens de către Stalin, cu care se consulta în ceea ce privește orice chestiune care ținea de „situația internațională” și de „strategia diplomatică a taberei comuniste în timpul războiului”, a refuzat orice propunere de pace. El a ordonat traversarea paralelei 38 de către trupele chineze, neținând cont de părerea comandanților militari de pe front, care doreau oprirea temporară a ofensivei, posibilă prin demararea de negocieri de pace, pentru a putea reface trupele, afectate de ineficiența sistemului de aprovizionare și de insuficienta acoperire aeriană de care dispuneau în fața puternicelor forțe aeriene și de artilerie americane, precum și de numeroasele pierderi de vieți omenești.
Documentele sovietice declasificate lasă să se întrevadă că pe parcursul RC sovieticii au acceptat, în premieră, o oarecare împărțire a controlului asupra a ceea ce se întâmpla în Coreea cu liderii comuniști chinezi, schimbare în relația dintre cele două state anunțată încă din perioada negocierilor pentru intrarea Chinei în RC. Astfel, chiar dacă la începutul conflictului Stalin pare să fi coordonat toate acțiunile militare, stabilind până când și data invaziei nord-coreene, treptat liderii chinezi (în special Mao și generalul Peng Dehuai) par să fi căpătat răspunderea conducerii ostilităților pe câmpul de luptă, continuând să primească din când în când „sfaturi” de la Stalin, pe când liderii sovietici (Stalin) au păstrat un rol central în definirea strategiei diplomatice adoptate de tabăra comunistă în timpul RC.
Sursa foto: Wikipedia.
În ianuarie 1951, trupele chineze au cucerit Seulul și au atins paralela 37. Dar, din ultima parte a lui ianuarie și mai ales din februarie 1951, când Forțele ONU au început să respingă atacurile chineze, a devenit evident și pentru liderii politici chinezi, nu doar pentru cei militari, că RC va fi de lungă durată, presupunând costuri uriașe. Au urmat eșecuri militare succesive pentru trupele sino-nord-coreene, RPC fiind astfel obligată să accepte negocierile de pace drept soluție principală pentru încheierea RC. Prin urmare, la jumătatea lunii iunie 1951, liderii comuniști chinezi, în frunte cu Mao, erau pregătiți să abandoneze vechea strategie, de urmărire a victoriei totale în Coreea, înlocuind-o cu o nouă strategie, care presupunea „pregătirea pentru prelungirea războiului, odată cu străduința de a încheia războiul prin negocieri de pace”, ceea ce presupunea „declanșarea unor ofensive la scară largă în Coreea pentru a forța inamicul să accepte cererile chineze la masa de negocieri”. Tergiversarea RC, cu costuri imediate enorme pentru RPC, era dorită în primul rând de către Stalin, care voia să mențină armata americană blocată cât mai mult timp într-un război departe de Europa și să creeze și întrețină discordie în cadrul opiniei publice americane pe tema RC. Treptat, după ce RC a stagnat, puși în fața dificultăților de pe front, liderii comuniști chinezi au abandonat ideea declanșării de ofensive pentru a obține avantaje în timpul negocierilor.
(va urma)
*Ana-Maria Iancu este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
