Radu Ciobotea : „Dosarul de presă” al României comuniste a rămas deocamdată gol

0
0

Coordonator al volumului Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989, Radu Ciobotea, director adjunct al Institutului Cultural Român din Paris, trece dincolo de cortina de tăcere care a însoţit o bună parte a istoriei acestei perioade dureroase. Jurnalistul, diplomatul, scriitorul, profesorul Ciobotea, într-un interviu acordat revistei „Prăvălia culturală”, care devansează cu puţin apariţia volumului în limba română.

Demers inedit, a provoca străinii, printr-un exemplu de muncă de furnică - ce spun ceilalţi despre noi - să rescrie într-un fel un capitol de istorie care rămâne extrem de controversat. Cum a apărut cartea - Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989, editura franceză Orizons,  şi cum s-a dezvoltat această  idee?

N-ar fi trebuit să fie un demers inedit. Ar fi trebuit să fie una dintre cărţile necesare care apar la timp şi întregesc, în primul rând, istoria jurnalismului. Şi, apoi, desigur, istoria pur şi simplu. Este o dimensiune firească a oricărei mari culturi, aceea de a-şi recupera trecutul din cât mai multe perspective, de a furniza cercetătorilor şi publicului larg o bibliografie cât mai completă, nu doar despre ce a fost ci şi despre ce spun ceilalţi că a fost.  „Dosarul de presă” al României comuniste a rămas, deocamdată, gol. Nu ştim prea clar cine ce a scris în presa noastră vreme de o jumătate de veac, avem de redescoperit, probabil, şi mari canalii şi condeie oneste, şi agramaţi şi reale talente. Cineva va trebui să reconstituie, într-o zi, şi această istorie.

Apoi, nu ştim nimic despre ce s-a scris despre noi, cum, când şi de ce s-a scris aşa. Nu avem portretul nostru, ca popor, în oglinda mediatică a Occidentului. Când eram copil cumpăram singurul ziar francez care exista în România, 'L’ Humanité'. Mi se părea minunat, întâi fiindcă era scris în franceză, iar asta conferea, deja, oricărui cuvânt, statutul de adevăr absolut. Apoi, fiindcă se vorbea despre lume într-un limbaj comunist care nu era deloc comunist văzut din România. Nu era nici o limbă de lemn, era degajat, ironic, isteţ şi habar n-aveam că eram, astfel, manipulat cu talent şi gingăşie. Despre şcoala franceză de jurnalism nu aveam să ştiu absolut nimic nici in liceu, nici în facultate, ce să mai vorbim de anii petrecuţi într-o comună bănăţeană frumoasă şi plină de piersici, unde venea doar ziarul judeţean de partid, iar televizor, din leafa de profesor, nu îmi puteam cumpăra. De fapt, nu mi-ar fi folosit la nimic. Ca viitor jurnalist trăiam, de fapt, o uriaşă frustrare, pe care nici nu mi-o descoperisem încă.

Am descoperit presa franceză târziu, ajuns într-o misiune diplomatică la Paris, am fost uluit să văd că relaţia dintre ea şi România nu pasiona pe nimeni, aşa că m-am aruncat asupra acestui subiect cu o curiozitate şi o pasiune frenetică. Mi-a fost de folos susţinerea ambasadorului de atunci la Paris, Teodor Baconsky. Ceea ce nu înseamnă că a fost uşor sau că am scăpat de orele lungi de muncă în arhive, fără nici o legătură cu orele de program, în care aveam alte însărcinări. Vorba ambasadorului, din Evanghelia după Matei: „Şi pe acestea să le faceţi, dar nici pe celelalte să nu le lăsati nefăcute”. Am încercat să le fac pe toate după puterile mele şi cred că în prima repriză a acestei lupte cu mine însumi, nu prea am reuşit. Volumul de muncă era colosal. Presa franceză are, cred, sute de mii de articole despre România comunistă şi post-comunistă. A trebuit să părăsesc misiunea fără să fi ajuns la capătul acestei încercări. Am scris, între timp, alte două cărţi, într-o altă misiune diplomatică.

Una publicată la Paris, cealaltă la Chişinău. Abia revenit în capitala Franţei, în cadrul ICR, am simţit din nou provocarea de a realiza un volum de care simţeam că România, la 25 de ani de la Revoluţie, are nevoie. M-am întors în redacţiile marilor ziare, mi-am revăzut prietenii jurnalişti, acum ajunşi celebri, şi cred că, de data asta, am reuşit. Iată povestea. Trebuie să mai spun că acest volum are două chei. Cheia romanească şi ...cheia franceză. Pentru noi, e o redescoperire a trecutului comunist. Pentru cei care semnează în ea, cartea e nostalgică, e o frântură din tinereţea lor neastâmpărată, o etapă din formarea lor profesională. Un remember al unei alte vieţi, în care se jucau, inconştienţi, cu structurile comunismului, cu Miliţia şi Securitatea, în goana lor după adevăr. Au avut curaj şi talent. Cineva trebuie să spună, măcar acum,  şi aceste adevăruri.

Se spune că istoria se rescrie în permanenţă. Noi, adulţii de azi, am învăţat într-un fel istoria, la şcoală, am trăit-o în alt fel, am recuperat-o pe parcurs într-un al treilea fel, şi tot nu suntem dumeriţi. Care ar fi diagnosticul dvs, acum, la terminarea acestei cărţi? A fost sau nu revoluţie?

E adevărat, ne aflăm acum într-o altă lume decât cea care ni se părea unică, imuabilă, cu ani în urmă. Se modifică rapid totul, chiar şi trecutul. Mai exact, trecutul este mereu reinterpretat în functie de informaţiile noi care apar, dar şi de perspectiva politică din care îl abordăm. Nu putem spune că, după 25 de ani, au apărut informaţii publice care să fi răsturnat ceea ce ştiam până acum. Dar, în acelaşi timp, cred că ar trebui să ne scuturăm de clişee şi să revedem faptele. Este ceea ce am făcut, de altfel, căutând privirea franceză în ceea ce s-a întâmplat în România. Am descoperit, treptat, o logică impecabilă, o coerenţă a evenimentelor care atunci păreau supuse hazardului. Tensiunile politice, economice, sociale aflate într-o creştere exponenţială nu puteau avea alt rezultat decât revoluţia. Iar aceasta chiar s-a petrecut, până în momentul în care politicul a reluat iniţiativa, folosind uriaşa mobilizare din decembrie 89 şi din lunile următoare.

În opinia mea, tot ce s-a întâmplat între 16 şi 22 decembrie a fost o revoluţie în desfăşurare, cu obiective clare la Timişoara, unde, din 20 decembrie, a fost creat Frontul Democratic Român. Schimbarea cerută de această primă formaţiune democratică era radicală, anti-comunistă, orientată spre deschiderea României spre Vest, spre alegeri libere, spre schimburi economice la nivel european, spre reconstrucţia socială a unei Românii în paragină. Pe scurt, în opinia mea, decembrie a fost o revoluţie, aşa cum este ea definită în manuale, cu dorinţa de schimbare totală a structurilor politice, sociale, economice, culturale care existaseră până atunci. Procesul în sine a durat, însă, mult mai mult. Revoluţia s-a transformat în tranziţie, iar aceasta a cucerit, cu mare greutate, vreme de două decenii şi jumătate, obiectivele gândite de oamenii de pe baricadele lui decembrie 89. 

Un ziarist francez ca José Lamarque, bun cunoscător al istoriei Spaniei, spunea public, nu de mult, la dezbaterea găzduită de „L'Express”, că românii au nevoie urgentă de o mare dezbatere naţională, în care lucrurile să fie spuse pe faţă, pentru a recupera acel dram de istorie -adevărul asupra revoluţiei - care le lipseşte pentru a putea continua să trăiască parţial măcar corect. Ce credeţi despre acest deziderat?

Cred că José Manuel Lamarque are dreptate. Nu a avut loc o dezbatere naţională care să aducă toate informaţiile instituţiilor abilitate cu investigarea crimelor din decembrie. Mii de oameni au rămas fără răspunsuri. Tensiunile mocnesc, atât în ţară, cât şi în diaspora. Acuzaţiile sunt multe, poate uneori fantasmagorice. Dar, fără o stabilire clară a culpabilitatilor, e imposibil să trasezi graniţe între bine şi rău. Aşa că noi, românii, aflaţi oriunde, ne suspectăm în continuare unii pe alţii, bănuim mâna Securităţii peste tot, ne construim scenarii incredibile. Cred că a sosit momentul să ni se răspundă cu onestitate la toate întrebările, iar acolo unde nu există răspuns să nu ni se sugezere că ar exista. Cred că revoluţia ar trebui reconstruită din bucăţile de adevăr care există deja, fără speculaţii, comentarii şi devieri.

Interviul integral pe site-ul "Prăvălia culturală".

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite