Pramatia democrată

Democraţia modernă este o invenţie englezească. Ca şi pragmatismul. Atât democraţia, cât şi pragmatismul au fost preluate ca fundamente şi de către societatea americană. Altfel spus, societatea anglo-americană – model al lumii actuale – au, structuralmente, aceste două tendinţe – democraţia şi pragmatismul.

Deşi de obicei convieţuiesc foarte bine, susţinând edificiul social occidental, există un moment în care tensiunea dintre aceste două linii de forţă se manifestă într-un sens distructiv. Este momentul în care interesele de ordin practic intră în coliziune cu valorile principiale ale democraţiei: libertatea, tratamentul egal, respectarea legii. Societatea occidentală supravieţuieşte încercând mereu să găsească cel mai bun reglaj între aceste două forţe, unii filosofi britanici precum Adam Smith şi John Stuart Mill afirmând chiar că, lăsând pragmatismul să funcţioneze, valorile societăţii democratice sunt şi ele realizate. Din punct de vedere economic, Adam Smith arată cum egoismul natural al fiinţei umane manifestat aici ca dorinţă de realizare a celui mai mare profit, are drept consecinţă – în condiţiile concurenţei cu celelalte interese egoiste de acelaşi tip – livrarea celor mai bune şi mai ieftine produse. Şi pentru Mill manifestarea libertăţii individuale duce la creşterea bunăstării generale. Societatea „profită” de pe urma libertăţii de creaţie şi de exprimare a indivizilor care, vrând să fie apreciaţi şi recunoscuţi, născocesc multe şi minunate lucruri.

Cu toate acestea, în unele momente, pragmatismul şi democraţia intră în contradicţie evidentă. Sigur, e mai practic să foloseşti sclavi în loc de angajaţi pe pământurile americane, dar o asemenea „practică” neagă valorile fundamentale ale societăţii democratice la care aderi şi acest conflict te face fie să aboleşti sclavia, fie să fii rupt prin interior, dezbinat cu tine, scindat. Deloc întâmplător tema abolirii sclaviei a constituit obiectul războiului civil, de secesiune din Statele Unite ale Americii. Statele Unite ale Americii nu puteau rămâne o entitate unitară câtă vreme nu se armonizau interesele practice cu valorile, pragmatismul cu democratismul. Sau o puteau face devenind astfel un exemplu de ceea ce voi numi în continuare „pramatie democrată”.

Spre cinstea lor, nici Statele Unite ale Americii şi nici Marea Britanie nu s-au comportat, în interiorul societăţii lor, ca pramatii democratice. Ca entităţi unde pragmatismul domină şi dictează democraţiei, unde interesele practice abolesc, pentru un timp mai scurt sau mai lung, valorile societăţii democratice. Dar dacă nu au făcut-o în interiorul lor, au făcut-o în relaţie cu alţii?

Să analizăm. Când SUA şi Marea Britanie, urmărindu-şi interesele practice asistă nepăsătoare la ascensiunea lui Hitler şi, deşi era de notorietate regimul lui dictatorial şi antisemit, participă (împreună cu alte 87 de ţări) la olimpiada organizată de acesta în 1936, se comportă ele coerent cu coloanele lor vertebrale? Desigur, câtă vreme încălcarea valorilor democratice se întâmplă în afara ţării tale, conflictul dintre cele două forţe este mai puţin sesizabil, este mai ascuns, dar, negreşit, el există şi, în definitiv, se repercutează, la un moment dat, şi în interior. Când SUA şi Marea Britanie, alături de întreg occidentul democratic, participă la olimpiadele organizate de Rusia putinistă în 2014 şi, de două ori, de China – ţară dictatorială, tiranică şi, la fel ca şi Rusia lui Putin, cotropitoare – nu avem, măcar simbolic, o ilustrare a comportamentului „pramatiei democrate”? Desigur, suntem democraţi la noi în ţară, în societăţile noastre libere şi occidentale, dar interese pragmatice, interese economice, financiare, politice ne fac să cultivăm bunele relaţii cu ţările despre care ştim – pe faţă – că sunt dictatoriale, tiranice şi cotropitoare. Nu înseamnă să te comporţi ca o pramatie democrată când, după anexarea Crimeei de către Rusia, anexare pe care o condamni explicit şi ferm, să continui, tu, ţară occidentală, să-l frecventezi pe Putin, să-l consideri un partener, să discuţi, să stai la aceeaşi masă cu el? Dacă conform definiţiei, a fi pramatie democrată înseamnă a subsuma valorile democraţiei intereselor pragmatice, atunci, răspunsul este afirmativ: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi celelalte ţări occidentale şi democratice s-au comportat ca nişte pramatii democrate ori de câte ori au discutat, au întreţinut relaţii la cel mai înalt nivel şi au recunoscut un stat – despre care aveau cunoştinţă că este –  dictatorial. Ori de câte ori şi-au contrazis propriile lor principii axiologice de dragul „pragmatismului” – politic, financiar, economic. Comportamentul coerent, raţional al acestor puteri ar fi fost acelaşi pe care-l manifestă în cazul relaţiilor cu teroriştii: cu teroriştii nu se negociază, nu se stă de vorbă. Un stat dictatorial este un stat terorist iar relaţiile (comerciale şi politice) întreţinute cu un asemenea stat sunt modalităţi de alimentare, de finanţare, de susţinere, de încurajare a lui – aşa cum află astăzi, pe propria lor piele, democraţiile occidentale care încearcă, în sfârşit, în al douăsprezecelea ceas trecut, să întrerupă toate relaţiile cu Rusia putinistă. Constatând – dureros – că nu poţi fi pramatie fără să plăteşti, ulterior, costuri enorme. Puterile occidentale află pe propria lor piele că comportamentul de pramatie este în contradicţie chiar cu interesele lor practice, chiar cu pragmatismul fundamental al societăţilor lor, numai că această contradicţie iese la iveală mult mai târziu, aproape mereu când e prea târziu.

Dacă ruşinoasa diplomaţie britanică din timpul lui Chamberlain nu ar fi pus interesele pragmatice deasupra valorilor democratice, dacă SUA ar fi reacţionat imediat la abuzurile şi antisemitismul hitlerismului, suspendându-şi relaţiile economice cu Germania – oare câte costuri enorme – materiale şi, mai ales, umane – ar fi fost scutite? Poate chiar al doilea război mondial nici nu ar mai fi avut loc. Au învăţat aceste două mari ţări ceva din acel moment?

Nicolae Ceauşescu, plimbat cu cabrioleta reginei Elisabeta a Marii Britanii, primit şi vizitat de preşedinţii Statelor Unite ale Americii – s-a simţit îndreptăţit, acreditat, autorizat de aceste mari puteri şi a putut să-şi continue în România nestânjenit dictatura, strivind orice disidenţă, devenind din ce în ce mai nerezonabil. Disidenţele nu au mai fost luate în serios pentru că regimul ceauşist primise sânge proaspăt de la marile puteri democratice care înţelegeau ca din interese practice (politice, economice) să-şi suspende judecata în privinţa respectării drepturilor omului în România ceauşistă. Dacă nu ar fi făcut-o, dacă ar fi respectat un principiu minimal: cu teroriştii şi cu dictatorii nu se stă de vorbă, poate că Ceauşescu nu ar fi călărit douăzeci şi cinci de ani România. Dar când marile puteri democratice au cedat întreaga Europă de Est URSS-ului stalinist, ignorând, făcându-se că nu aud urletele de disperare ale cetăţenilor predaţi unei puteri hidoase, ba chiar recunoscând legitimtatea republicilor comuniste? Nu s-au comportat ca nişte „pramatii democratice”?

Astăzi, când marile puteri invită China să medieze conflictul dintre Ucraina şi Rusia, când acceptă să se ţină negocierile în Turcia dictatorului Erdogan – marile puteri occidentale nu rămân în paradigma pramatiei democrate? Sau când se gândesc în cât timp să se desprindă de gazul rusesc? Doi ani, trei ani, discuţiile având loc simultan cu uciderea, în fiecare zi, a zeci şi sute de oameni. Sau când se (mai) gândesc dacă şi când să suspende paşapoartele de aur – alocate marilor oligarhi ruşi ca recompensă pentru super-investiţiile lor mafiotice (cel puţin aşa spun că sunt aceleaşi ţări occidentale).

Rămâi uluit cum nu se ia act odată pentru totdeauna de falimentul (economic, politic şi militar) al comportamentului de pramatie. Deşi cele două cuvinte au aceeaşi rădăcină etimologică, pragmatismul eşuează când pragmaticul devine pramatie. Occidentul plăteşte preţuri mult mai mari când se comportă ca o pramatie decât dacă ar accepta definitiv că pragmatismul este admisibil şi eficient doar atâta vreme cât nu contrazice democraţia şi valorile asociate ei.